Există undeva în România, un ţinut fascinant ce nu poate fi străbătut decât pe drumuri de ape… Delta Dunării… Străvechiul fluviu îşi domoleşte undele şi se strecoară odată cu legendele, prin canalele întortocheate, către ochiurile înşelătoare ale lacurilor acoperite de nuferi. În „Poemele Argonautice” ale lui Apolloniu Rhodiu, cu mii de ani în urmă, partea de jos a Dunării sau „Istrul cel larg si adânc”, figura sub numele de „Golful sau Cornul Oceanului” – Keras Okeanoio… iar măreţul fluviu de la nordul universului antic grecesc, el însuşi zeitate acvatică şi părinte a numeroase nimfe şi eroi se numea pe atunci „Okeanos Potamos”…
Chilia, cel mai nordic braţ al Dunării, aminteşte şi astăzi de Achile, eroul de la Troia, înmormântat după cum spun legendele undeva, pe o insulă situată la vărsarea Istrului în mare… iar pe Letea, cel mai vechi ostrov din inima deltei, se spune că frumoasa Latona sau “Lete” l-ar fi zămlisit pe Adonis sau Apollo, magnifica zeitate solară din antichitatea greco-romană…
Respectat şi venerat de toate seminţiile ce-au poposit pe malurile sale, fluviul, de-a lungul timpului, s-a numit: “Donare” la vechii traci… şi a fost “Phisos” pentru fenicieni, “Istros” pentru argonauţi, “Danubius” pentru romani dar şi “Rio Divino” pe vremea lui Carol Quintul. Era o lume fabuloasă pe care păstorii traci, veniţi de undeva din nord, aezii anticei Elade, o populau cu zeităţi şi monştri, cu fiinţe stranii şi eroi…
Un alt peisaj, în care nu se poate pătrunde decât cu ajutorul scafandrului autonom, se ascunde sub oglinda apei. În acest univers de o stranie frumuseţe, sub reflexele razelor de soare, totul pluteşte, totul devine fluid. Aici apa este mai mult decât suportul vieţii… În ea se reîntoarce totul… Ea reprezintă însăşi DELTA…
Dunărea ocupă locul doi ca mărime în Europa… dar dacă ţinem cont de poziţia geografică şi de importanţa sa istorică atunci fluviul este, cu siguranţă, cel mai vechi „drum de ape” de pe străvechiul continent. Există undeva în Germania, în Munţii Pădurea Neagră trei izvoare celebre: Breg, Brigach şi Donauquelle.
Din unirea lor se naşte Dunărea, fluviul care, după ce separă Alpii de Carpaţi, două dintre cele mai importante lanţuri muntoase din Europa, se încăpăţânează să curgă spre est… În Defileul de la Porţile de Fier, se întâlneşte din nou cu Carpaţii, pe care îi străbate transversal pe o distanţă de 100 de km.
Chilia, Sulina şi Sfântul Gheorghe sunt, de la nord la sud, cele trei braţe prin care, impresionantul fluviu se varsă în prezent, la capătul unui drum de peste 2860 de kilometri… în Marea Neagră…
Dacă acum 65 de mii de ani, Dunărea se vărsa în lacul Getic, ce acoperea Câmpia Română, abia după ce a atins Marea Neagră, ca fluviu definitiv constituit, cu 10 mii de ani în urmă, a început să îşi construiască actualul edificiu deltaic.
La data de 14 noiembrie 1878, cel mai important centru comercial de pe malul Dunării de Jos şi principala poartă de intrare în Delta Dunării – Tulcea – era proclamată reşedinţă a judeţului cu acelaşi nume. Primele informaţii despre Tulcea le găsim în jurnalul de călătorie al consulului Andrei Taranowski din 1570, dar sub temeliile construcţiilor moderne se ascund ruinele anticului Aegyssus despre care pomeneşte în secolul al III-lea înainte de Hristos, Diodor din Sicilia.
Sub cerul amestecat al miezului de vară, odată cu localnicii şi turiştii sosiţi din toate părţile lumii, ne îmbarcăm şi noi pe unul din modernele vase de croazieră ce fac legătura, pe “drumul de ape” al Dunării, către est, cu Sulina… cealaltă poată, dinspre Marea Neagră, a Deltei Dunării…
Suntem la Sulina, aproape de punctul „0” sau locul de unde începe măsurarea lungimii Dunării navigabile, care se face întotdeauna din aval către amonte şi se exprimă în mile marine, echivalentul a 1852 de metri. Aceste cheiuri, dominate astăzi doar de cele câteva siluete gigantice ale vapoarelor ce aşteaptă să plece în larg au fost odată pline de marinari şi hamali cărând, descărcând, trebăluind şi vorbind mai toate limbile pământului. Nu departe de clădirea, ce adăpostea odinioară Comisia Europeană a Dunării de Jos, locul de întâlnire al diplomaţilor din toate ţările riverane Dunării, într-un mic parc, edilii au ridicat bustul marelui dirijor George Georgescu născut aici, la Sulina.
În oraşul ridicat pe limba de nisip, de la hotarul dintre Dunăre şi mare, singurul aflat pe teritoriul actual al Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, străzile sunt numerotate cu cifre ca în America, o reminiscenţă a vremurilor când aşezarea se afla sub influenţe occidentale. Declarat în prezent monument istoric, doar Farul vechi, ridicat pe la 1870 de „Comisia Europeană a Dunării de Jos”, mai aminteşte de acele vremuri când vuietul mării răzbea până aici, în inima oraşului.
Atestată documentar încă din secolul al X-lea, localitatea s-a extins în lungul fluviului, spre aval, pe fâşia îngustă de nisip din malul drept al braţului cu acelaşi nume: Sulina. Solul născut din depunerile aluvionare a fost, în parte, consolidat şi cu nisipul care era transportat ca lest şi apoi descărcat aici, de corăbiile ce plecau pe mare încărcate cu mărfuri. Spre deosebire de alte oraşe-porturi maritime obişnuite, Sulina nu are ca „hinterland” un pământ ferm, în spatele ei fiind Delta, iar în faţă Marea Neagră…
Citeste mai mult: http://www.cunoastelumea.ro/portile-deltei/
