fbpx

Capitala are numeroase statui și ansambluri unele pline de istorie și simbolistică, alte născute pentru a servi orgoliilor de moment ale unor personaje importate ale acelor vremuri. Un monument important și deosebit de cunoscut pentru tot bucureșteanul de rând este Statuia lui Mihai Viteazul de la Universitate. Monumentul a apărut în Capitală încă înainte de dobândirea independenței de stat. Am ales, pentru descrierea acestei statui, prezentarea pe care am regăsit-o în lucrarea Poveşti cu statui şi fântâni din Bucureşti, apărută la editura Vremea.

„Dacă statuia lui Mihai Cantacuzino și-a făcut loc fără zgomot în relativa intimitate a incintei mînăstirii Colțea, și puțini știau de existența ei, apariția, cinci ani mai târziu, a statuii lui Mihai Viteazul, la numai câteva zeci de metri distanță, dincolo de curtea palatului Suțu, în fața Universității, a produs mari emoții și tulburări în oraș. Mihai spătarul era imaginea unui ctitor, ceva familiar conștiinței publice, ctitorii fiind adesea reprezentați pe zidul pronaosului în biserici. El coborâse de pe peretele apusean și se întruchipase în piatră, paznic înfăptuirilor sale. Dar o statuie a lui Mihai vodă Viteazul pornit călare la atac în fruntea oștirii era cu mult mai importantă pentru dignitatea națională într-o Românie care însă nu-și cucerise independența de stat și amintirea îndurerată de clipa amarnic plătită, când voievodul săvârșise minunea strângerii celor trei țări românești sub același steag de biruință, cum spune N. Iorga. Ridicarea ei în inima capitalei însemna mai mult decât împodobirea unei piețe cu un monument. De aceea, dezvelirea oficială a statuii întârzia. După unii, tergiversările s-au prelungit șapte luni. Victor Bilciurescu, în București și bucureșteni de ieri și de azi, spune că așteptarea a durat doi ani.

Constantin Bacalbașa, participant la evenimente, reface în Bucureștii de altădată scenariul exact: Statuia lui Mihai, așezată pe soclul ei, era învăluită într-un sac de pânză, iar ziua inaugurării, fixată de mai multe ori, fusese întotdeauna amânată. În public circulau mai multe versiuni: ba că Guvernul nu îndrăznea să se împotrivească Turciei care se opune categoric, ba că aliajul din care era turnat blocul nu era în condițiunile contractului, ba că Austro-Ungaria a opus un veto la sărbătorirea eroului care cucerise Transilvania. Sătui de amânări, elevii Școlii preparatoare de bacalaureat, aflată în clădirea Universității, peste drum de statuia în așteptare, se decid să o dezvelească ei singuri la ieșirea de la o conferință publică, în duminica de 3 noiembrie 1874. Un grup de elemente militante, printre care mă număram, scrie Bacalbașa, întocmește un plan precis de acțiune, dar conspirația se făcea în gura mare, așa că poliția știa totul. Venind la conferință, rebelii, care se gândiseră îndelung cum să înșele vigilența unicului sergent de stradă aflat de obicei în perimetru, au surpriza să găsească piața plină de jandarmi călări și sergenți de oraș aduși ca să le împiedice planurile. Dar asta nu-i sperie pe teen-agerii de la 1874. Atunci când, după două ore, conferința ia sfârșit, elevii vin în piață, deciși să acționeze. Prin mulțimea publicului neștiutor ieșit de la Universitate, printre bătăușii și agenții secreți aduși de poliție, conspirații izbutesc să se apropie de statuie, iar juenel Vasilache Lambru se cațără pe soclu și încearcă să tragă jos pânza. E arestat împreună cu alți băieți din avangardă, în timp ce colegii lor sunt împrăștiați și împinși spre Lipscani. Peste tot pe unde ajung magazinele se închid, pentru că între timp se zvonise în oraș că e revoluție pe bulevard. Totuși, mulți dintre negustorii ieșiți în fața prăvăliilor îi încurajează pe elevi cu strigăte de aprobare. Protestatarii se risipesc pe străduțe, lăsând în urmă statuia sub lințoliu, dar acțiunea lor a clintit inerția oficială.

Înțelegând că nu mai pot întârzia ceremonia, autoritățile organizează o inaugurare de anvergură. Este aleasă apropiata sărbătoare a Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril. În memoriile sale, redactate de un secretar la persoana a treia, principele Carol notează la 8/20 noiembrie (ziua Sfinților Arhangheli). Cu mare solemnitate dezvelirea festivă a statuii lui Mihai Viteazul, eroul național valah, care la 1595 a bătut pe turci la Călugăreni. Monumentul, postat pe piața dinaintea clădirii Universității, reprezintă pe principele Mihai care strunește cu mâna dreaptă calul cabrat și cu stânga (el era stângaci) agitând baltagul. Înaintea ceremoniei de dezvelire s-a slujit biserica Sărindari. De acolo suveranii se duc pe jos la tribuna de lângă statuie. Primarul capitalie, colonelul G. Manu, rostește înaintea principelui o cuvântare entuziastă, în care accentuează că românii pentru întâia oară au ocaziunea de a dezveli un monument care este închinat unui erou național, spre a proclama gloria trectului. Principele Carol răspunde: El e mândru că aceasta se întâmplă în cursul domniei sale. Mihai Viteazul cu Mircea și Ștefan cel Mare a întemeiat spiritul ostășesc care azi însuflețește armata română și al cărui suflu se resimte la tot poporul. Sunt convins că timpurile bărbăției nu sunt trecute și că Româniva se va sculta ca un om în clipele pericolului spre a-și face datoria, și sper că Dumnezeu ne va învrednici ca în acel moment să corespund așteptărilor țării, pentru ca să putem îngropa în inimile viitoarelor generații o nouă gratitudine față de apărătorii pământului românesc.

În timp ce drapajul cădea în sfârșit la picioarele soclului, la cazărmile din Dealul Spirii se trăgeau salve de artilerie, iar trupele porneau în pas de defilare prin fața statuii.

Asupra discursului primarului Manu merită să stăruim, pentru că dincolo de entuziasmul festiv el relevă esența momentului trăit de lumea adunată în inima capitalei: Orașul București, interpret fidel al simțămintelor țării întregi, înălțând statuia unuia dintre cei mai mari domnitori ai românilor, se felicită că a putut dânsul pune cea dintâi piatră a acelui cult național. Capitala României se fălește cu legitimă mândrie că a construit acest moment acelui erou care nu aparține numai țării sale, ci întregului neam românesc și care, din malurile Dunării, peste vârfurile Carpaților, până la apa Tisei, a purtat cu vitejie stindardele românești.

Câteva zile mai târziu, la 16/28 noiembrie, principele Carol îi scria tatălui său, principele Carol Anton de hohenzollern: Dezvelirea statuii lui Mihai Viteazul a fost o serbare frumoasă, la care au asistat mii de oameni; cu această ocaziune am vorbit prima oară către popor, care, ticsit, înconjurase estrada pe care stam cu Elisabeta, și cât vedeai cu ochii umpluseră bulevardul. Corpul diplomatic era pe balconul Universității, la ale cărei ferestre numeroase doamne. Monumentul, făcut de un sculptor francez, este foarte frumos.

Sculptorul francez se numea Albert-Ernest Carrier-Belleuse (1824-1887), maestru al lui Rodin, unul dintre cei mai prolifici artiști ai celui de al II-lea Imperiu, și lucrase statuia la Paris. În însemnările din anul 1873, Bacalbașa relatează cum aprobase comitetul Societății Amicilor belelor-arte proiectul lui Carrier-Belleuse, care trimisese o fotografie a machetei, cum s-au stabilit inscripțiile ce trebuiau săpate pe soclu și cum s-a ales locul unde urma să fie amplasată statuia. Comitetul societății, alcătuit din Grigore C. Cantacuzino, C. Esarcu, N. Grigorescu, A. Odobescu, D. Berendei, C. Bolliac, Th. Aman, Gh. Tattarescu și Gh. Stăncescu, a propus o situare spectaculoasă, pe colina mînăstirii Mihai Vodă, ctitoria Viteazului. Bacalbașa transcrie din procesul-verbal încheiat de comitet: Mihai Viteazul a lăst în București numele său unei monastiri pre care la 1598 a clădit-o cu ziduri întăprite pre una din înălțimile capitalei. Acea clădire, monastirea Mihai Vodă, cade azi în ruine și în curând timp ea va trebui dată la pământ. Spre a preîntâmpina însă pieirea acestui monument în care numele lui Mihai se va șterge poate din colțul Bucureștilor, ales de dânsul, nu s-ar putea oare, doborând acum de îndată clădirile ruinate ale monastirii, să se creeze pre platforma acelui deal o esplanadă înălțată și frumos potrivită, pre care locul altarului actual ar fi prefăcut într-o clipă boltită subterană d-asupra căreia s-ar înălța monumentl, planând astfel asupra unei mari părți a orașului? În cripta de sub biserică trebuia adus și păstrat capul lui Mihai Viteazul, iar esplanada visată de cei nouă membri ai comitetului, cei mai mulți dintre ei mari artiști, ar fi trebuit să devină propileele acelui șir de cazarme ce se destind pre Dealul Spirei, și ostașii români, intrând și ieșind din acel cartier, ar avea pururea dinaintea lor monnumentul care le-ar reaminti despre gloriile militare ale patriei. Nu a fost să fie așa. Dealul Spirii nu a devenit o acropolă bucureșteană, iar ce s-a întâmplat în anii ʼ80 ai secolului XX cu mânăstirea Mihai Vodă, ajunsă între timp sediul Arhivelor Statului, știm cu toții. Ctitoria Viteazului a fost batjocorită și destrămată, dealul teșit și locul pustiit. Oare dacă ar fi fost acolo, în centrul înfăptuirii sale, statuia voievodului ar fi putut să o apere de urgie o sută zece ani mai târziu?


Citește mai mult: https://identitatea.ro/statuia-lui-mihai-viteazul/


Like it? Share with your friends!