Dragă române,

azi îți scriu ție, cel care și-a trăit copilăria, adolescența sau măcar tinerețea, după revoluție.

Am plecat pentru o vreme prin lume ca să te înțeleg mai bine. Ca să te compar cu alți locuitori ai planetei și să te privesc din alta perspectivă. Ca să mă despart de patima celui care te privește de aproape și să te observ mai detașat, cu bune și cu rele.

Până acum am scris despre părțile tale bune și despre cât de faină e țara noastră. Eu unul mă simt privilegiat că m-am născut acolo.

Azi însă vreau să vorbesc despre ceva ce nu-mi place la tine. Despre ceea ce cred eu că e cel mai mare defect al tău, adică al nostru. Ceva ce aș schimba de mâine, dacă aș putea. De fapt… chiar de azi.

Nu, nu cred că ești mai hoț, mai corupt sau mai nesimțit decât alții care au avut o istorie recentă, la fel de tulburată ca a României. Vezi tu, altceva mă doare mult mai mult. E lucrul ala frapant pe care-l observ mai ales când aterizez în țară, venind din alte țări.

E vorba de tristețea, deznădejdea și mâhnirea pe care-o văd pe chipul tău. Când vorbim la o bere sau la o petrecere, pari vesel, dar știu că porți o mască. Când însă mergi singur pe stradă și știi că nu mai ești privit de cunoscuți, ești trist și apăsat. Iar starea ta-i molipsitoare.

Știu, n-ai o viață ușoară iar lipsa banilor te apasă. Poate trăiești într-o țară care nu-ți oferă pe tavă lucrurile la care visezi. Dar hai să fim corecți, nici nu te împiedică să le obții singur. E totuși un loc unde drumul până la zâmbet e mai scurt decât cel până la depresie! Depinde de tine în ce direcție o apuci.

Citeste mai mult: https://identitatea.ro/scrisoare-pentru-romani/