fbpx

Ipoteza existenţei în trecut a unei limbi străvechi care, ceva mai târziu a fost numită limba proto-indo-europeană, datează din a doua jumătate a sec. XVIII, odată cu descoperirea limbii sanskrite de către William Jones. Aşa cum am arătat în mai multe rânduri, Jones a fost un judecător britanic care a fost trimis de guvernul de la Londra la Calcutta, în anul 1783 unde a rămas până la sfârşitul vieţii sale care a survenit în 1794. W. Jones era galez de origine şi pe lângă engleză vorbea şi limba galeză.

Aici fiind nevoit să cunoască legile indiene a învăţat limba sanskrită. Fiind un bun cunoscător al limbilor greacă şi latină, spre marea lui uimire, constată că această limbă este foarte apropiată de cele două limbi clasice din Europa, trăgând concluzia că toate aceste limbi, împreună cu gotica, celtica şi vechea persană trebuie să aibă o origine comună, provenind dintr-o singură limbă mamă.

Datorită faptului că sanskrita este cea mai arhaică dintre ele, savanţii secolului al XIX-lea au crezut că toţi indo-europenii proveneau din India. Având în vedere că limbile indo-europene  de azi se întind din India până la Oceanul Atlantic acestea au fost numite indo-europene, deşi astăzi termenul nu mai este deloc potrivit, dar el s-a încetăţenit ca atare şi este dificil ca să mai poată fi schimbat.

Inversarea celor doi termeni ar da euro-indian, ceea ce ar fi mult mai potrivit cu datele care ne stau astăzi la îndemână, dar din păcate niciunul dintre cercetătorii care se ocupă de limbile şi culturile indo-europene nu a propus până acum înlocuirea termenului de indo-european cu cel de euro-indian şi ca atare suntem nevoiţi să rămânem la vechiul termen de indo-european.

După cum vom vedea, noile teorii demonstrează că de fapt migraţia a avut loc, de la vest spre est, nu de la est la vest, cum s-a crezut în sec. al XIX-lea. Mai exact, indo-europenii s-au format în bazinul carpato-danubian de unde s-au răspândit atât spre răsărit, cât şi spre apus.

Abia pe la începutul sec. XX arheologul german Otto Schrader emite ipoteza că aşa-zişii indo-europeni au invadat Europa de undeva din nordul Mării Negre, dar o parte din ei s-au îndreptat spre est, răspândindu-se din Iran până în India. Aici trebuie să arătăm că limbile indo-iraniene, împreună cu limbile balto-slave constituie grupul satem al limbilor indo-europene, pe când limbile italice, celtice germanice, precum şi greaca aparţin grupului centum, având unele particularităţi care le deosebesc.

Denumirea de centum provine de la latinul centum ”sută”, latina fiind o limbă centum, iar cea de satem de la avesticul satem ”sută”, avestica fiind o limbă satem. Menţionăm că până de curând traco-daca a fost considerată ca fiind o limbă satem, dar autorul acestor rânduri a demonstrat cu argumente imbatabile că limba traco-dacă a fost o veritabilă limbă centum. […]. Ideile lui Schrader au făcut o carieră de aproape un secol şi au fost duse peste ocean de arheoloaga lituaniană Marija Gimbutas.

Ea considera că populaţia Vechii Europe era ne-indo-europeană, ipoteză care s-a dovedit mai târziu ca fiind incorectă. În lucrările sale, arată că Europa a fost invadată în 3 valuri succesive (primul val, acum 4.500-4.000 de ani, al doilea val, acum  3.500-3.000, iar al treilea val, acum 3.000-2.500) de triburile de aşa-zişilor proto-indo-europeni. Aceştia sunt purtătorii culturii kurganelor care erau indo-europeni, dar nu primii indo-europeni care au ajuns în Europa.

Astfel, încă din anii ’70 ai secolului trecut, arheologul american W. H. Goodenough arăta că purtătorii culturii kurganelor plecaseră de fapt din Europa Centrală, ca să se reîntoarcă după o lungă perioadă de timp, distrugând în mare parte  vechea cultura indo-europeană mult mai paşnică a Vechii Europe. 

Tot din această perioadă, încep să apară şi lucrările arheologului britanic Colin Renfrew care arată că, pe la începutul mileniului VII, înainte de Christos, intră în Balcani, venind din Asia Mică, o populaţie neolitică pe care Renfrew o consideră ca fiind cea a primilor indo-europeni. Prin urmare, proto-indo-europenii au ajuns în Europa cu circa. 4.000-4.500 de ani înainte decât se crezuse anterior.

Aceştia se răspândesc în decurs de 2.000 de ani în toată Europa, astfel că toate culturile din zona balcanică şi central europeană trebuie considerate proto-indo-europene, inclusiv cea mai cunoscută dintre ele, anume cultura Cucuteni, ale cărei faze timpurii marchează sfârşitul vechii culturi proto-indo-europene, prin înmulţirea acestei populaţii şi răspândirea ei la est, la vest şi respectiv la nord.

Menţionăm că lingvişti ai secolului XX au arătat că proto-indo-europenii au trăit la origine într-o zonă temperată cu ierni cu zăpadă, în care creştea fagulsomonul şi lupul, întrucât termenii pentru fag, somon, iarnă (zăpadă) se regăsesc în toate limbile indo-europene, chiar dacă aceste realităţi nu mai există în zonele în care au emigrat diversele popoare indo-europene mai târziu.

Se ştie că toate acestea se regăsesc doar în Europa Centrală, adică România de azi şi regiunile adiacente. Fagul nu creşte la est de linia Könisberg-Odesa, prin urmare, mult mai la vest de regiunea de unde au provenit triburile purtătorilor culturii kurganelor. O specie de somon, lostriţa, a trăit (şi trăieşte) în mai toate râurile din Europa Centrală, tributare Dunării. În Grecia nu creşte fagul, dar termenul gr. fegos (dial. dor. fagos) defineşte aici stejarul, termen adus de dorieni sau alte triburi traco-ilire de la nord de Balcani. Fagul nu creşte nici în Italia, cu excepţia munţilor Apenini din nordul peninsulei, fapt care dovedeşte că latina a împrumutat termenul din altă limbă indo-europeană, foarte probabil din traco-iliră.

Teoria arheologului britanic coincide, de asemenea, cu faptul că limbile anatoliene sânt cele mai arhaizante limbi indo-europene. Vorbitorii acestora au rămas în Asia Mică, în timp ce ceilalţi indo-europeni au trecut în Balcani. Limbile anatoliene au păstrat anumite trăsături arhaice, ceea ce i-a făcut pe unii lingvişti să considere că proto-anatoliana era o soră a limbii proto-indo-europene, nu o fiică a sa.

O altă ipoteză care concură cu teoria lui Renfrew, fiind bine demonstrată de lingivişti de prestigiu ca Allan Bomhard, este cea a limbilor nostratice din care se trage şi proto-indo-europeana. Din macro-familia nostratică provin 7 familii de limbi şi anume: famila indo-europeană, cea hamito-semitică, familia caucazienelor de sud (sau limbile kartveliene), limbile uralice, altaice, limbile dravidiene şi limba sumeriană (ca familie de sine-stătătoare). Având în vedere răspândirea ulterioară a acestor limbi, este evident că ele au pornit din regiunea Orientului Apropiat, iar de aici proto-indo-europenii au ajuns în Asia Mică, de unde au trecut în regiunea balcanică.

Pelasgii, sânt continuatorii  indo-europenilor rămaşi în Europa Centrală de la Marea Mediterană până mult la nord de regiunea culturii Cucuteni, ajunşi până pe ţărmul Mării Baltice.  Pelasgii pot fi numiţi proto-traco-iliri, fiind strămoşii acestora, precum traco-ilirii sânt strămoşii românilor.

Menţionăm că popoarele italice provin fie din regiunile locuite de traco-iliri, fie din regiuni ale celţilor, cum sânt osco-umbrii, care de fapt erau celţi ajunşi în peninsula italică, pe la 1200-1300 î.Ch. Strămoşii latino-faliscilor au plecat, de pe cursul mijlociu al Dunării (Pannonia din perioada antichităţii clasice), fapt care explică asemănarea dintre traco-iliră şi latină.

La fel stau lucrurile şi cu alte limbi italice. De aceea, în ceea ce priveşte originea limbii şi a poporului român, este evident că nu a existat nicio discontinuitate lingvistică de la limba proto-indo-europeană la română, cum nu există o astfel de disconuitate nici la marea majoritate a limbilor indo-europene. Acest fapt este demonstrat din plin de însăşi limba română, al cărui lexic are destul de puţin în comun cu limba latină, mai precis, aprox. 13%. Lexicul limbii române se trage din proto-indo-europeană în marea lui majoritate.

Prin această afirmaţie vrem să arătăm că nu doar româna este continuatoarea directă a limbii proto-indo-europene, ci şi multe alte limbii indo-europene din Europa şi din Asia, diversificarea lor având loc prin răspândirea acestei populaţii indo-europene pe teritorii vaste de-a lungul mileniilor. În acelaşi timp, ideea continuităţii infirmă trecerea de la traco-iliră la latină, adică a romanizării atât a populaţiei traco-ilire de la sud de Dunăre şi mai ales cea de la nordul Dunării.

Cinci milenii mai târziu, cu aproximație, au venit grecii din răsărit, prin Anatolia, şi s-au stabilit pe ţărmul de est al Mării Mediterane, iar pe la începutul mileniului II î. Ch. la sud de Balcani, unde au găsit o populaţie pelasgică numeroasă, pe care au asimilat-o de-a lungul timpului, dar nu în totalitate. Cam jumătate din lexicul limbii greceşti provine din limba pelasgă, aşa cum reiese din Dicţionarul Etimlogic la Limbii Greceşti, al lui Robert Beekes, apăru în 2010.

Multe din aceste elemente lexicale au certe asemănări cu limba română de azi, după 4.000 de ani. Mult mai târziu, prin secolele VII-VIII, au venit în Balcani triburile de slavi din care provin bulgarii, macedonenii slavi şi sârbo-croaţii de astăzi. Cu toate acestea, după o lungă perioadă de timp, se găsesc încă mulţi români la sud de Dunăre care nu au fost asimilaţi de noii veniţi, fie ei greci sau slavi.

Din păcate, o serie de cuvinte împrumutate de limbile slave de sud, din limba română, sânt considerate de necunoscători ca fiind împrumuturi ale limbii române din aceste limbi, datorită unei concepţii eronate privind originea limbii şi a poporului român. Tuturor acestor concepţii neconforme cu realitatea trebuie să li se pună capăt odată pentru totdeauna.

În sfârşit, în urma studiilor de paleogenetică, făcute de Alexander Rodewald şi Georgeta Cardoş, reiese că din mileniul  IV î.Hr până în zilele noastre, există  o identitate  şi continuitate genetică a populaţiilor din arealul actual al României, din nordul Italiei şi din zona Asiei Mici (unde se află o populaţie de substrat), toate provenind din populaţia pelasgică, respectiv traco-iliră, din regiunea carpato-danubiană, chiar dacă s-au diferenţiat lingvistic datorită invaziilor unor triburi migratoare de-a lungul mileniilor.

Citește mai mult: http://www.cunoastelumea.ro/prof-univ-mihai-vinereanu-originea-proto-indo-europenilor/


Like it? Share with your friends!