Ultima Ora.ro: Printre minunile lumii antice, după unii autori, se numără şi podul ridicat de romani după planurile lui Apolodor din Damasc, la Drobeta Turnu-Severin. Odată cu podul, transformat astăzi în ruine, au dispărut şi secretele construcţiei sale… De unde provenea lemnul şi care era compoziţia cimentului folosit?… A fost oare Dunărea deviată pe alt curs?…
În ziua de 17 octombrie 1910, începeau cu mare solemnitate, lucrările de aducţiune a apei din Dunăre, …”pentru îndestularea şi sănătatea oraşului Turnu Severin”…După cum ne aminteşte placa memorială, fixată la temelia castelului de apă, ce domină de atunci împrejurimile: …”după trecere de patru ani de neîntreruptă muncă, în anul 1915, aceste mari şi mult aşteptate lucrări s-au termiant cu bine, fiind în acest an, Rege şi Regină a României, Majestăţile lor Ferdinand I şi Maria”…
O istorie multimilenară se ascunde sub temeliile oraşului, reconstruit după planurile arhitectului francez Xavier Villacrosse, în urma unui decret din 22 aprilie 1833, emis de generalul Kiseleff.
Pe amplasamentul actualului oraş, port la Dunăre, Ptolemeu menţionează în scrierile sale, aşezarea dacică numită Drobeta… Ea va intra definitiv în istorie, odată cu expansiunea romană în nordul Dunării şi cucerirea Daciei. S-au păstrat până astăzi, ruinele castrului roman ridicat aici la sfârşitul primului război dus de Împăratul Traian împotriva dacilor, menit să apere impresionantul pod peste Dunăre, construit între 103 – 105 după Christos, de Apolodor din Damasc.
Din toată această monumentală operă de artă inginerească plasată, de unii autori, printre minunile lumii antice, s-a păstrat până la noi, protejat de un mic batardou pe malul românesc al Dunării, doar unul din pilonii construiţi după o tehnică rămasă şi astăzi necunoscută încă, pe care se sprijinea odinioară suprastructura din lemn a construcţiei.
Cu excepţia scrierilor lui Dio Cassius, s-au pierdut, odată cu secretul liantului folosit la ridicarea construcţiei şi celelalte date despre Podul lui Traian care avea 20 de piloni, distanţaţi la 51 de metri unul faţă de celălalt, măsura 1135 metri lungime, avea 14,5 metri lăţime şi se ridica la o înălţime de 19 metri deasupra apelor Dunării…
După o călătorie făcută în regiune, prin anul 1835, într-o perioadă de secetă cu Dunărea la nivel scăzut, medicul englez John Paget intocmeşte o primă schiţă a celor 20 de piloni care încă se mai păstrau la acea vreme… Pentru a uşura navigaţia în zonă, pe la 1906, „Comisia Internaţională a Dunării” cerea statului român distrugerea a doi piloni dinspre partea românească a podului.
În acest sens, inginerul francez Duperrex, a întocmit studiul tehnic şi arhitectonic realizând şi o machetă din lemn scara 1:100 expusă în acelaşi an la expoziţia de la Bucureşti, care comemora 40 de ani de domnie a Regelui Carol I pe tronul României.
Cum a fost oare posibilă construirea pilonilor din zidărie ce suportau tablierul din grinzi masive de stejar al podului?… Este unanim acceptată astăzi ideea ridicării acestora pe „sec” în albia Dunării peste o fundaţie care cobora la opt metri adâncime.
Acest fapt presupune devierea fluviului, probabil pe un canal artificial, special săpat pe o lungime de 17 kilometri şi identificat, spre sud, cu un fost braţ al Dunării…
Distingem silueta inconfundabilă a podului, apărat în sud de castrul Ponce iar în nord de castrul de la Drobeta… şi pe columna de la Roma, în metopa care-l înfăţişează pe Împăratul Traian, în vara anului 105 după Christos, aducând ofrande zeilor înainte de traversarea Dunării şi declanşarea celui de-al doilea război dacic…
La nici trei ani de la înfrângerea suferită în primul război, în urma căreia, pierduse teritorii importante precum: Banatul, Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei, tânărul rege Decebal se va vedea nevoit să încalce condiţiile umilitoarei păci impuse de Traian şi atacă garnizoanele romane aflate pe teritoriul propriului său regat…Romanii ripostează şi pătrund în Transilvania pe mai multe coloane: prin Oltenia – pe valea Oltului şi valea Jiului, prin Muntenia şi prin Banat – pe la Tapae…Trădat de mulţi dintre nobilii săi, grăbiţi să i se închine împăratului, lipsit de aliaţi şi covârşit de superioritatea zdrobitoare a forţelor imperiale, Decebal este forţat să se retragă la Grădiştea de Munte, în Munţii Şureanu încercând să amâne deznodământul unui conflict ce se consuma deja, sub zidurile Sarmizegetusei Regia capitala regatului său… Din acest moment pentru împăratul Traian sfârşitul războiului nu mai era decât o chestiune de timp… Pentru Decebal, o problemă de onoare…
Cu greu ne-am putea imagina, privind astăzi peisajul din Munţii Şureanu de la Grădiştea de Munte, amploarea confruntărilor şi dramatismul evenimentelor petrecute aici cu nouăsprezece secole în urmă.
Implacabil, timpul şi-a lăsat amprenta peste munţii astăzi împăduriţi, apăraţi cândva de zidurile cetăţilor, pe care războinicii daci le credeau inexpugnabile…Unele dintre ele, ca şi cea de aici, de la Costeşti – Blidaru, aşa au şi fost… nu au putut fi cucerite, războinicii abandonându-le abia după ce li s-au epuizat resursele de hrană, dar mai ales de apă.
Acesta se pare că a fost “călcâiul lui Achile”, punctul slab al temuţilor războinici din Carpaţi, pe care Traian, cu siguranţă, l-a cunoscut şi exploatat la maxim atunci când şi-a conceput planul de luptă în cel de-al doile-a război, decisiv dus împotriva dacilor…
Cetatea de la Costeşti – Blidaru, a fost ridicată cu mari eforturi pe un mamelon ce se înalţă la aproape 250 metri, deasupra platoului ce mărgineşte în prezent, spre sud-vest comuna Orăştioara de Sus din judeţul Hunedoara. Chiar dacă unele elemente arhitectonice, cum ar fi planul rectangular, bastioanele de la colţuri, intrarea – situată într-un bastion – şi turnul locuibil sunt de certă influenţă elenistică, tehnica de construcţie a zidurilor cetăţii nu se conformează acesteia… Din această abatere de la regulă, spun specialiştii, a rezultat faimosul “murus dacicus”, blocuri din piatră fasonată aşezate perpendicular pe direcţia zidului…
Construcţiei iniţiale i s-au adăugat într-o fază ulterioară alte ziduri din piatră fasonată, dar şi ziduri din piatră cioplită şi legată cu pământ care i-au dublat practic suprafaţa. Încă nu se ştiu adevăratele motive pentru care începând cu secolul I înainte de Christos şi pîna la debutul războaielor daco-romane, timp de mai bine de 150 de ani, în Dacia s-a edificat un veritabil sistem de apărare care cuprindea peste 90 de lucrări de fortificaţii, de diferite tipuri: aşezări întărite, cetăţi şi fortificaţii de pământ.
Constituie un grup aparte, cele din sudul bazinului mijlociu al râului Mureş, de aici din Masivul Şureanu, din care mai făceau parte alături de Blidaru, cetăţile de la Costeşti – Cetăţuie, Luncani – Piatra Roşie, Feţele Albe şi Vârful lui Hulpe. Ele ţineau practic sub control căile de acces spre capitala Daciei preromane Sarmizegetusa Regia şi inima acestui sisitem complex de fortificaţii. Încă nu se ştie, de cât timp şi de câţi lucrători a fost nevoie pentru finalizarea lor şi rămâne o enigmă procedeul prin care a fost adusă piatra de construcţie uneori de la 40 de kilometri depărtare de aici, de dincolo de Mureş, din cariera numită azi Sântă Măria de Piatră. După estimările specialiştilor, volumul de material dislocat şi de piatră pusă în operă este comparabil, cu cel al piramidelor egiptene… Putem lua deci “ad literam” scrierile istoricului antic Dio Cassius care afirma despre daci că, “…aveau munţii întăriţi cu ziduri”…
Citește mai mult: http://www.cunoastelumea.ro/povestea-podului-lui-apolodor/
