Ne-am educat să fim cetățeni de nicăieri în timp ce în Europa asistăm la o nouă revoluție: Revoluția Majorităților


Sunt trei categorii de români din afara granițelor: cei din teritoriile care au făcut cândva parte din România (Republica Moldova, Ucraina – Bugeac, Cer­năuți), cei care nu au făcut niciodată parte din statul român (românii din Serbia și Bulgaria și aromânii răspândiți în Balcani) și diaspora propriu-zisă, cei care au plecat din voință proprie.

Un stat ca România ar fi trebuit să-și dezvolte un institut care să se ocupe de aceste trei categorii de români. O greșeală frecventă când se estimează numărul lor este ca primele două categorii să fie incluse în ultima și atunci se spune că România a produs cea mai mare diasporă după Siria, ceea ce este fals.

În Republica Moldova sunt aproximativ patru milioane de români: unii se declară români, alții „moldoveni”, echivalând „moldovean” cu „român”, iar alții spun că sunt „moldoveni”, dar nu sunt români.

Cei 600.000 de români din Ucraina ar fi a treia minoritate din această țară. Dar, oficial, acest stat recunoaște pe locul cinci „moldovenii” și pe locul opt românii. Iar cele câteva sute de mii de români din Timocul sârbesc se împart în români, vlahi care se consideră români și vlahi care nu se consideră români. Astfel, în jurul țării sunt cam șase milioane de români.

Diaspora propriu-zisă este formată din cei care au plecat din țară: trei-patru milioane.

O comunitate nu poate funcționa spunându-i permanent că e neputincioasă

În privința motivelor care au determinat plecarea din țară, noi nu avem la nivelul instituțiilor românești o preocupare de cercetare sistematică. Deși pregătim în premieră la institut o enciclopedie a românilor de pretutindeni, care va apărea în noiembrie 2018, ne confruntăm cu o lipsă acută de cercetare în domeniu.

Problemele economice sunt un motiv real. Dar mai este și statutul social. Oamenii care înainte de 1989 nu erau cei mai bogați, dar aveau statut în comunitate și erau respectați ca atare (un profesor bun, un învățător bun) aproape nu mai contează.

După 1989, lucrurile acestea s-au bulversat și am intrat într-o societate de piață, în care veniturile îți conferă un statut mult mai important decât cel dobândit prin profesie. E o chestiune de criză de identitate personală, care a determinat ceea ce aș numi o „migrație de statut”. De devalorizare a statutului social.

Azi pare că predomină partea economică. Dar sentimentul pe care-l am este că și în acest caz s-a adăugat o dimensiune negativă, sau negativistă: acum este vorba tot de o devalorizare, dar nu a individului, ci a întregii comunități românești. Este unul dintre motoarele plecării.

O comunitate nu poate funcționa spunându-i permanent că e neputincioasă. Nu are cum. Statele care au avut succes în regiune, oricât ar părea de paradoxal, sunt statele care au valorizat într-un fel sau altul acest filon identitar.

Eram în Polonia la un moment dat, când au făcut un film după Henryk Sienkiewicz, „Cavalerii Teutoni”. Nu este o povestire istorică, ci mai mult un mit romantic scris de un romancier care evoca figura cavalerului polonez.

Filmul a fost făcut cu o actriță care tocmai devenise faimoasă că jucase într-un film din seria James Bond. Filmul a fost proiectat în avanpremieră pentru președinte și invitații lui, pentru premier și invitații lui, apoi a avut loc premiera oficială și abia apoi a fost disponibil pentru public. A fost un eveniment național la care toți s-au prezentat în ținută de gală. A fost ceva important pentru ethosul comunitar.

La fel de important ca faptul că americanii cântă imnul și rostesc Jurământul de credință la drapel la începutul orelor la clasă. Sunt lucruri care fac o comunitate să funcționeze și să se simtă ca atare. În România, toate lucrurile acestea au dispărut. Noi ne-am educat să fim cetățeni de nicăieri. Or, asta-ți creează un egoism, reiterând într-un fel egoismul comunist.

În timp ce națiunile europene devin tot mai atente la propria identitate, noi ne împingem singuri către migrație

Când ai sentimentul că faci parte dintr-o comunitate ești mai atent la ce se întâmplă în jur și ai un sentiment de responsabilitate. Fără un sentiment de responsabilitate, nu poți să ai nici politicieni eficienți. Este o chestiune irațională. Ne împingem singuri către migrație.

Sentimentul că nu se mai poate face nimic decurge firesc din cel că nu ai pentru cine să faci ceva. Chiar dacă rămâi în țară, dacă nu ai sentimentul că ești responsabil față de ceva, te afli și într-un fel de exil interior în raport cu politicul. Această stare de lehamite față de comunitate și față de politic face ca în domeniul politic să intre oricine, dar nu oameni de calitate.

Consecințele economice ale emigrării sunt grave pentru România. Comunismul reușise să producă o zonă de tehnocrație – muncitori, ingineri, maiștri – de care, la un moment dat, nu a mai fost nevoie.

Noi am pierdut întregi categorii profesionale. Aceasta face ca România astăzi să nu mai poată nici măcar să repare și să întrețină ceea ce tot România construise înainte de 1989. Nu mai avem cu cine. Această categorie masivă de tehnocrație comunistă s-a salvat individual foarte ușor. Erau oameni inteligenți și și-au găsit loc de muncă în Occident.

Națiunile europene devin tot mai atente la propria identitate. Oricât de multă europenitate proclamăm noi politic, ea este irelevantă din punct de vedere sociologic.

Europenii fac sondajele anuale de tip Eurobarometru, în care îi întreabă pe cetățeni cum se identifică. Aceștia au de ales din patru categorii: „Numai european”, „European și național”, „Național și european”, „Numai național”. În ultimul sondaj, cel din 2017, la prima categorie s-au identificat doar 2%, în a doua 7%, în a treia 54%, iar în ultima 35%. Naționalii și național-europenii sunt 89%. În 1992 erau 86%! E ca și cum tot procesul de integrare europeană nici nu ar fi existat!

Asistăm, în Europa, la o nouă revoluție: REVOLUȚIA MAJORITĂȚILOR

Tehnocrații ignoră că politicile sociale au două picioare: pe lângă cel tehnic, și cel socio-politic. Trebuie construită o cultură societală care să creeze o atmosferă favorabilă. Aceasta este responsabilitatea intelectualului public, a politicianului. Poți să pui bazele unui model de acest gen. Dacă acest model devine prevalent și semnificativ, toți politicienii vor fi nevoiți să se orienteze în funcție de el. Și nu-și va mai permite nimeni să spună ceva împotriva lui.

România nu arată atât de prost economic pe cât o vedem noi. Dar faptul că noi o vedem așa arată că e o mare problemă cu ochii noștri, cu privirea noastră. Aceasta nu face decât să scoată pe scenă tot răul bătăliei, tot negativul celuilalt. Or, când scoți în față negativul celuilalt, pe scenă totul e negativ.

Când ai o spirală a violenței, pe scenă e Violența. Că e de o parte sau de alta, că ești sau nu de acord cu ea, nu mai contează. Și de aceea România arată prost. Faptul că Violența este pe scenă face România ineficientă din punct de vedere politic.

Între timp, în jurul nostru, asistăm la revoluția majorităților care ies în stradă. Până acum, numai minoritățile protestau: de gen, de rasă. Aveau revendicări. Acum, polonezii și ungurii au ieșit în stradă ca majorități. Polonezii au spus că nu vor să mai fie jignită majoritatea. Așa ceva nu se prea obișnuia. Înainte mino­ritățile se considerau jignite, nu majoritățile. Aceasta este o revo­luție pe care încă nu o vedem foarte bine: revoluția majorităților revendicative.

Singurul element care va rămâne după Centenar va fi Catedrala Mântuirii Neamului

Chestiunea identitară este marele absent de pe scenă, ceea ce este și o greșeală politică, pentru că, dacă ne uităm în Europa, vedem că pe scena publică apar lideri din zona aceasta. Nu mai apar mari europeni, pentru că nu mai există această așteptare. Dar în România tocmai această temă este ignorată și de putere, și de opoziție.

În termenii discuției despre Centenar, să nu uităm că nu este Centenarul României. Aceasta i-a permis premierului maghiar să spună că România are 100 de ani. Sunt 100 de ani de la unirea românilor, făcută în anumite condiții, cu anumiți oameni de stat. Din păcate, nu văd nici o statuie a lui Ion I.C. Brătianu, nici un bulevard care să-i poarte numele în București. Singurul element care va rămâne după Centenar va fi Catedrala Mântuirii Neamului.

Pe acest discurs trebuie construit: că am avut și noi niște oameni în numele cărora mai poți spera că vor apărea și alții. România ratează extrem de multe oportunități din cauza unei neasumări. Această asumare trebuie să o facă cineva. Sper ca Academia Română să fie instituția care să poată articula ceva în zona aceasta.

Intelectualul public în România are un discurs al dezastrului și al negației

Există și alte instituții care ar putea contribui, dar sunt intimidate. Biserica Ortodoxă, spre exemplu, a fost sub un adevărat asediu. Și totuși, când s-a schimbat legislația privind ora de religie, după toată furtuna anticlericală din presă, 90% din părinți și-au înscris copiii la ora de religie. Aceasta arată o discrepanță majoră între discursul public și agenda cetățeanului.

Biserica nici n-a participat atunci la discuție. A fost reprezentată într-o singură emisiune la Realitatea TV. Iar cetățeanul a tăcut, a tăcut, a tăcut, iar la final a acționat, transmițând un mesaj de tipul: „Nu mă interesează tot discursul vostru (anticlerical), voi oricum sunteți o minoritate, nu sunteți vocea poporului”. Așa este și cu identitatea națională românească.

Este nevoie să se ridice cineva credibil, cu autoritate, care să spună lucrurile acestea. Problema este că intelectualul public în România are un discurs al dezastrului și al negației. Cioran a făcut negație iubindu-și țara. A fost acuzat că din naționalism este atât de negativist față de România. Iar Caragiale a criticat tot cu dragoste, de aceea opera lui este mare. În ură nu crește nimic.

Cred că Academia Română va trebui să articuleze un discurs identitar. Nu trebuie să fie timorată, pentru că aceasta este sarcina ei. În 1866, când s-a instituit, Academia a avut reprezen­tanți din toate teritoriile româ­nești: transilvăneni, basarabeni, aromâni. Iar la 1918 s-a împlinit proiectul care până atunci fusese doar o unire în tărâm cultural.

Așadar, ar fi sarcina „genetică” a Academiei. Și sper că va fi capabilă să articuleze acest tip de discurs. Există un public pentru el, chiar dacă nu-l vedem. Sociologic, nu poți ignora realitatea. Oamenii nu pot trăi așa. E suficient ca cineva să ridice un steag. Și în jurul lui vor apărea tot felul de energii nebănuite.


Citește mai mult: http://www.cunoastelumea.ro/dan-dungaciu-ne-am-educat-sa-fim-cetateni-de-nicaieri-este-sarcina-academiei-romane-sa-articuleze-un-discurs-identitar/


Like it? Share with your friends!

What's Your Reaction?

Cute
0
Cute
Fail
0
Fail
Geeky
0
Geeky
Lol
0
Lol
Love
0
Love
OMG
0
OMG
Win
0
Win
Wtf
0
Wtf
hate hate
0
hate
confused confused
0
confused
Yaaas
0
Yaaas
fun fun
0
fun
Choose A Format
Personality quiz
Series of questions that intends to reveal something about the personality
Trivia quiz
Series of questions with right and wrong answers that intends to check knowledge
Poll
Voting to make decisions or determine opinions
Story
Formatted Text with Embeds and Visuals
List
The Classic Internet Listicles
Countdown
The Classic Internet Countdowns
Open List
Submit your own item and vote up for the best submission
Ranked List
Upvote or downvote to decide the best list item
Meme
Upload your own images to make custom memes
Video
Youtube, Vimeo or Vine Embeds
Audio
Soundcloud or Mixcloud Embeds
Image
Photo or GIF
Gif
GIF format