fbpx

Știm că în România, la Iași, în parcul Copou, există un tei bătrân care este considerat a fi al poetului nostru național, Mihai Eminescu. Dar și la marginea nordică a oraşului Blaj, în apropierea şoselei ce duce spre Târnăveni, se află Teiul lui Eminescu, declarat monument al naturii. În primăvara anului 1866, marele poet a străbătut lungul drum, care lega Bucovina de cetatea culturii transilvanene. El dorea să vadă Blajul, despre care i-a vorbit atât de frumos profesorul său de limba română, Aron Pumnul.

Ajuns după un drum greu pe Dealul Hula, Eminescu s-a oprit la umbra acestui tei şi văzând oraşul şi-ar fi ridicat pălăria în semn de omagiu, exclamând cu entuziasm „Te salut din inimă, Mică Romă!”

“Veronica Micle a spintecat droaia de copii, fără să privească la florile ei. Pe bancă de sub tei, nimeni. Pe băncile din aleile dosite, nimeni. Pretutindeni, nimeni.”

Și astăzi ecoul pașilor ei pare că se aude în amurg, pierzându-se apoi printre crengile teiului, sub care Eminul cel iubit o aștepta, parcă din întâmplare, pentru acea oră a lor și numai a lor, după cum evocă, atât de simplu și emoționant, Cezar Petrescu în “Romanul lui Eminescu”.

 Teiul lui Eminescu din Grădina Copou împlinește 464 de ani. Cred că ar fi nedrept să nu spun că este unul dintre puținii copaci din județ care se află în categoria arborilor seculari, monument și memoriali.

Teiul lui Eminescu este lovit de o boală căreia i s-a spus, așa pe înțelesul tuturor, ”cancerul teiului”.  E vorba de o ciupercă.

E nedrept ca acest Patriarh al Grădinii Copou să fie doborât de o ciupercă după ce a rezistat în fața furiei oamenilor și a naturii.

Povestea despre Teiul lui Eminescu pare în general simplă și cunoscută de aproape toată lumea. Ceea ce nu se cunoaște este povestea reînvierii acestui tei, care la un moment dat a fost cât pe ce să moară, dar printr-o minune care nu poate fi decât Dumnezeiască, copacul a ales, cu inteligență, viața.

Se poate spune, fără nici un fel de exagerare, că Teiul lui Eminescu, martorul unei iubiri nepământene, a gândurilor nespuse, a lacrimilor care i-au udat rădăcinile, conștient parcă de faptul că este un simbol fără de care Iașul ar fi mult mai sărac, a ales viața cu orice preț. Acest lemn, cu două rădăcini trecând printr-un trunchi scobit de parcă înăuntru ar sta îmbrățișați pentru eternitate Eminescu și Veronica, a dovedit că are inteligența necesară pentru a nu muri. Dragostea a învins chiar și în lumea tăcută a arborilor.


Like it? Share with your friends!