Graţie unui manuscris inedit – jurnalul câştigătoarei „Miss România” din 1930 – găsit, din întâmplare, lângă un coş de gunoi de pe strada Moxa din Bucureşti, „Historia” pătrunde în universul concursurilor de frumuseţe din anii interbelici. Autoarea jurnalului, tânăra de 22 de ani, Zoica Dona, reprezintă România la întrecerile de profil din lume şi prezintă cu naivitate şi candoare avatarurile unor asemenea competiţii. Înainte de povestea Zoicăi şi pentru buna înţelegere a contextului în care se desfăşoară concursurile de miss în anii 1930, trecem şi prin momentele cele mai importante ale istoriei acestor întreceri, la noi şi aiurea: un prim „concurs de sănătate și frumuseţe” de pe tărâm autohton are loc la Arenele Romane, în 1906, iar în 1926, respectiv 1929 apar în lume întrecerile care vor face istorie, „Miss Universe” şi „Miss Europe”.
Lumea pierdută de pe strada Moxa
În serile ploioase, timpul își arată chipul bătrân, trecutul si prezentul împletindu-se în marele anotimp cosmic. Istoria mare fraternizează cu cea mică, iar amintirile prind viaţă mai ușor, eliberându-se pentru câteva clipe din prizonieratul fotografiilor înrămate sau al jurnalelor ferecate și împodobite cu dantelăriile florale ale bunicii.
Într-un astfel de moment suspendat, un prieten, la el acasă, îmi pune în faţă un teanc de file îngălbenite de maculator vechi, peste care se așternea un scris de creion. „E jurnalul Miss România 1930 și l-am găsit depus lângă un coșde gunoi de pe strada Moxa”, îmi spune el, cu mândrie voalată, și scoate la vedere și „dovada”, niște fotografii ale protagonistei, Zoica Dona, și ale tatălui acesteia, cunoscutul general din interbelic, Constantin Dona. Am convenit amândoi că întâmplarea nu putea fi măsluită, excluzând ipotezele suprarealiste, descifrarea jurnalului întărind și mai mult senzaţia de autentic.
M-am simţit atras imediat de expresia domnișoarei din fotografii – un chip care, dincolo de inocenţa specifică vârstei, radia optimism, încredere nestrămutată într-un set de valori și în viitor, o anume transparenţă a sentimentelor specifică omului născut liber și pentru a dura ceva prin forţe proprii. Amprenta idealului, atât de prezentă în portretistica antebelică, firescul și graţia, despre care Neagu Djuvara spunea că au dispărut de pe faţa românului după război. Sigur, văzusem, ca toată lumea, multe fotografii de epocă, dar după parcurgerea fragmentului de suflet reprezentat de acest jurnal am realizat că nu pătrunsesem cu adevărat în intimitatea acestei tipologii aproape pierdute, care, pentru mulţi, pare doar imaginea candorii vetuste. „Vreau să fiu fericită” e mesajul ce-l transmite duduia Zoica – şi, privindu-i chipul senin de la senectute, şi el cuprins în jurnal alături de fotografiile din tinereţe, pare că și fusese fericită, în ciuda traversării deșertului solemnităţii căznite, care nu i-a umbrit bucuria din privire sau crezurile, reușind doar s-o înnobileze.
Jurnalul mărturisește despre febra concursurilor de frumuseţe din 1930, „Miss România”, „Miss Europe” și „Miss Univers”, în care a fost angrenată Zoica Dona, despre culisele acestora. E greu de crezut astăzi câtă emulaţie puteau să nască în România Mare aceste competiţii, apărute doar cu un an în urmă, încât centrul Bucureștiului era realmente blocat de năvala mulţimii curioase: „Calea Victoriei, de la «Cercul Militar» până la Teatrul Naţional, pare un ocean agitat”, notează reporterul „Realităţii Ilustrate”, în timp ce „Universul” relata că „frumosul e magnetic, atrage după el mulţimea ca becul electric fluturii de noapte”.
Reţeta venea din Statele Unite, unde se crease acest concept după Primul Război Mondial, inspirat, parcă, din povestea Cenușăresei. Cel mai dinamic capitalism al lumii punea la punct această fabrică de zâne populare, după ce, prin intermediul Hollywood-ului, lansase pe piaţă Diva si Vampa, creaturi ale Olimpului, inaccesibile muritorului de rând decât pe marele ecran. Dar până aici a fost străbătut un drum lung, în care au fost depășite mentalităţi cu vechi rădăcini, de-a lungul căruia trupul s-a desprins de sub „tirania” spiritului etern, femeia a făcut pași importanţi spre emancipare, iar moda a încercat și ea să ţină pasul cu schimbările. Să mergem înapoi, deci, până în jovialul La Belle Époque.
Lungul drum pe care îl parcurge corpul feminin până la a ajunge să fie etalat
Pentru a ajunge să fie arătat în cadrul concursurilor de frumuseţe, trupul trebuia mai întâi să se emancipeze și el, după multe secole de „umilinţă”, în care fusese considerat doar un apendice al sufletului nemuritor, dar și o poartă a ispitelor, ce s-a considerat că era mai bine să fie ferecată.
Foto: Secole întregi au trecut până când femeile au început să defileze în costume de baie (aici, doamne din înalta societate la plajă, la finalul secolul al XIX-lea)
Primii pași înspre fortificarea sa, prin intermediul gimnasticii mai ales, fuseseră făcuţi încă din secolul al XlX-lea. Dar întreprinderea nu era deloc facilă, costumaţia vremii făcând ca efortul fizic să semene mai mult cu o corvoadă, după cum ne putem da seama din mărturia unei practicante: „Costumul de gimnastică se compunea dintr-un pantalon de stofă bleumarin, strâns cu un elastic peste genunchi, și dintr-o bluză din același material, lungă până la pantalon, cu guler garnisit cu șiret alb, care se închidea de sus până jos cu «picuri» [copci]. Ciorapi lungi negri și pantofi de pânză albă completau acest costum, pe cât de decent, pe atât de incomod”3. În plus, acesta era un exerciţiu de voinţă solitar, aproape un moft al lumii bune, care, după acest complicat și fad travaliu, risca să se aleagă cu vigoarea musculară a unui ţapinar sau a unei ţărănci. Deloc atrăgător! Tot pentru evitarea confuziilor între clase, bronzarea trupului era aproape prohibită la nivelul de sus al societăţii, poeţii închinând încă ode tenului diafan – înainte de Primul Război Mondial, dicţionarele franceze făcând referire doar la termenul sculptural.Apariţia marilor întreceri sportive, mai ales Jocurilor Olimpice, în 1896, e cea care descătușează definitiv spiritul competitiv și, de aici, și tendinţele de modelare a corpului. Acum ești stimulat și recompensat de public, iar prestigiul social al învingătorului devine semnificativ; la fel și tirajele publicaţiilor de profil. Sportul e însă mai mult un apanaj al bărbaţilor, prejudecăţile sau maternităţile încă dese împiedicând femeile să depășească nivelul de prezenţă decorativă pe arene. Prima apariţie a femeii la competiţia olimpică se petrece în 1900, la Paris, unde putea concura doar în probele de golf sau tenis, și posibil și yachting, în cuplu cu un bărbat, sporturi accesibile doar aristocratelor.
Moda: obstacol şi apoi punct de sprijin
Doamnele și domnișoarele mai aveau de surmontat și handicapul modei, ce le limita sever libertatea de mișcare, cu atât mai mult practicarea sportului de către urmașele Evei părând neverosimilă. Spre finele secolului al XIX-lea, spre exemplu, se consacrase moda Empire, cu coafuri și pălării extravagante. Acum apare şi părul ondulat cu drotul sau „permanentul”; şi tot acum se naşte și șamponul, introdus pe piaţă de germanii de la „Schwartzkopf”, în timp ce termenul venea din India, via Imperiul Britanic. În consecinţă, primele case de frumuseţe se deschid la cumpăna dintre veacuri.
În timpul Primului Război Mondial, lucrurile sunt tranșate în privinţa modei capilare – părul se scurtează drastic, lucru datorat, se pare, coaforului parizian Antoine, în 1917. La noi, în aceeași perioadă, comentatorul din timpul ocupaţiei germane a Bucureștiului, Virgiliu N. Drăghiceanu, propune o viziune proprie, ceva mai prozaică:„femeile nocturne sunt persuadate a se tunde. Se introduce o modă de care se vor contagia și alte clase sociale”4.
O adevărată lovitură se produce însă în 1906, când marele croitor parizian Paul Poiret propune burtiera în locul obsedantului și incomodului corsaj, iar odată cu apariţia sutienului, prin 1910, trupul feminin se vede eliberat în bună măsură.
Nemaiavând de susţinut o coafură sofisticată, ţinuta devine tot mai lejeră, lăsând la vedere porţiuni tot mai generoase ale corpului, iar costumul de baie începe să devină mai firesc – tricou plus pantaloni scurţi. Începe era Coco Chanel, era femeii independente.
Simţurile se descătușează și ele odată cu pătrunderea tangoului și a jazzului de peste Ocean, iar la puţină vreme de la tăcerea armelor sunt înviorate și de briza exuberantului charleston. Abia acum istoria sportului înregistrează şi prima mare campioană feminină, tenismena franceză Suzanne Lenglen, care domină sportul alb în anii ’20.
Și prima noastră câștigătoare a unui concurs naţional de „Miss” de după Primul Razboi Mondial, constănţeana Mariana Gănescu, se declara o ferventă practicantă a noii religii a trupului, făcând înot și canotaj, iar Zoica Dona recunoaște și ea că „în timpul liber, în afară de studii, mă ocup cu sportul. Cunosc înotul, patinajul, conduc automobilul, dansez foarte bine și fac gimnastică în fiecare zi”5. E drept că mai sunt și tinere ce nu împărtășeau aceeași pasiune pentru mișcarea dirijată, văzând în aceasta un acid pentru puritatea sentimentelor. „În epoca noastră sportivă și mecanică, floarea sacră a iubirii s-a stins… […] A rămas doar fumul”6, ofta Miss Basarabia 1929, Iulia Ciachir.
Cizelarea trupului ajuta decisiv la evidenţierea armoniei formelor, făcând din concursurile de frumuseţe adevărate evenimente cu răsunet naţional și chiar mondial. Iar moda ajută și ea această emancipare, defilarea în rochie de seară și proba costumului de baie devenind atracţiile principale ale acestui gen de competiţie.
