Unul dintre, poate cele mai tragice, dar în defintiv, glorioase, momente din trecutul țării este Revoluția din 1989. Atunci când România se elibera de dictatura tovarășului, Nicolae Ceaușescu. Acest episod a adus sute de morți și o revoluție înfiorătoare, atât în București, cât și în Timișoara. Despre acele zile stranii, am obținut mărturiile unor oameni ce au fost prezenți, confesiuni personale despre un moment ce a schimbat cu totul cursul țării. Cum a arătat ziua din ‘89, când o întreagă patrie s-a revoltat împotriva dictaturii socialiste?
Revoluţia din 1989 ne-a oferit libertatea, dar nu şi instrucţiunile de utilizare a ei.
Vasile Ghica
,,Ceea ce m-a uimit era să văd cum un milițian era agresat, lucru nepermis la acea vreme, acesta fiind aruncat cu chipul spre pământ. După momentul respectiv, am plecat la Unitatea Militară. Trebuia să îmi anunț colegii de ceea ce se întâmpla în Piață. Acolo ajuns am spus doar atât: ,, A ÎNCEPUT!„. Aceștia nu au crezut inițial că Bucureștiul luase inițiativa de a înfrunta Regimul Comunist. Eram hotărât să particip la revoltă, așa că m-am întors în Piață.
Eram lângă Sala Dalles, o stradă largă pe care intra Nicolae Ceaușescu în fiecare dimineață. Trupe Usla cu scuturi și căști, ceea ce nu mai văzusem în București, se desfășurau pe ambele părți în coloană, bătând cu scopul de a rupe gruparea de oameni în două. În același timp, un tab venea cu viteză mare dinspre Piața Romană și a intrat în mulțime cu scopul de a sparge mișcarea. Tendința mea a fost să îmi asigur fuga în caz de ceva și m-am gândit, ca o primă reacție, pentru a nu fi prins de trupe, să sar într-o florărie prin geam, lângă biserica Aldo Moro. Am mers mai departe spre Piața Romană, unde oamenii încercau să răstoarne un soldat. Reacția persoanelor pentru a nu fi rănite de către soldați, era aceea de a se așeza în genunchi de frică, oferind flori. Acest lucru și astăzi îmi trezește o lacrimă. Oamenii strigau: ,,ARMATA E CU NOI!„. Într-adevăr, armata nu a avut niciun gest agresiv asupra mulțimii în prima zi, deși, în următoarea au fost omorâți sute de oameni. Atunci când Ceaușescu a cerut ca toți să fie omorâți, comandantul Armatei Române s-a sinucis, nefiind capabil să îndeplinească un asemenea ordin.
A doua zi a fost devastatoare! Am participat la un adevărat măcel, atunci când brigada a început să tragă în mulțime. O imagine groaznică mi-a rămas întipărită în minte: un soldat a fost omorât lângă mine, acesta fiind împușcat în cap și în abdomen. Am fost nevoit să ajut un alt soldat să îl ridice și să îl ducă într-o mașină mare. L-am aruncat acolo precum un obiectiv nesemnificativ, ceva oribil pentru mine.
N-am renunțat să lupt! Am fost alături de acel meeting până la sfârșit. Anii au trecut din acele clipe devastatoare pentru sufletul meu. Poate pentru voi, ce citiți doar un sfert din ceea ce am simțit, am trăit, totul pare trecător, un meeting puțin pătat cu sânge…însă, pentru mine…a fost o lecție cutremurătoare, o acțiune, ce mi-a cicatrizat inima pentru totdeauna. Am riscat să lupt pentru o Românie mai frumoasă, pentru patria mea și pentru copiii pe care atunci nu îi aveam.„
