Deceniul anilor 1960 a adus o perioadă de relaxare și sfidarea Uniunii Sovietice în relațiile internaționale. Deși nu a avut loc o liberalizare politică autentică și nu a existat nicio retragere de la fundamentele modelului economic stalinist, intruziunea regimului în viețile individuale a fost redusă. Disponibilitatea bunurilor de consum și a locuințelor s-a îmbunătățit și servicii sociale precum îngrijirea sănătății, educația și pensiile – toate realizările pozitive ale regimului comunist – au devenit mai generoase. Schimbarea a fost evidentă mai ales în viața culturală și intelectuală, deoarece cărturarilor li s-au permis să lărgească sfera cercetării lor, iar scriitorilor s-au ocupat de subiecte care anterior fuseseră interzise. O inovație notabilă a fost înflorirea schimburilor culturale cu Statele Unite și Europa, care au semnalat reluarea vechilor legături cu Occidentul și sfârșitul rusificării.
Comunismul este un cancer social. Unde se instalează, rămâne pustiu.
Petre Ţuţea
Sursa acestei relaxări a stat în apariția comunismului național românesc, care a fost însoțit și parțial stimulat de fricțiuni tot mai mari cu Uniunea Sovietică. Tensiunile din relațiile dintre Gheorghiu-Dej și liderii partidului sovietic au ieșit la suprafață la sfârșitul anilor 1950. Gheorghiu-Dej s-a temut că campania de de-stalinizare lansată de noul lider sovietic, Nikita Hrușciov, l-ar putea forța să renunțe la putere, deoarece acesta fusese (și a continuat să fie) unul dintre cei mai rigizi dintre staliniști. Dar el s-a opus, de asemenea, insistenței lui Hrușciov ca România să renunțe la efortul său de industrializare și, în schimb, să accepte rolul mai modest al furnizorului de produse agricole și materii prime către „puterile industriale” desemnate ale Comecon. Tensiunea dintre cei doi lideri a culminat cu așa-numita „declarație de independență” a Partidului Comunist Român în 1964.
Comunismul este o epidemie mult mai periculoasă decât ciuma sau tifosul.
Winston Churchill
După moartea lui Gheorghiu-Dej în 1965, succesorul său în funcția de șef al partidului, Nicolae Ceaușescu, și-a dublat eforturile pentru a diminua dependența țării de Uniunea Sovietică. Ceaușescu a căutat să extindă relațiile economice cu Occidentul și a jucat cu pricepere pe sentimentele antisovietice răspândite ale populației pentru a mobiliza sprijinul pentru partidul român. Punctul culminant al politicii sale externe „independente” a fost denunțarea invaziei sovietice a Cehoslovaciei în 1968. FSN și-a asumat direcția oficială a țării odată cu învestirea președintelui său, Ion Iliescu, în funcția de președinte la 20 iunie 1990. Avocat al direcției economice de stat înainte de 1989, Iliescu, în calitate de președinte, a rămas precaut în privința întreprinderii private și a mișcării spre o piață liberă. Dezacordul asupra ritmului reformei economice a făcut ca NSF să se rupă în sine, iar susținătorii lui Iliescu au format Frontul Democrat al Salvării Naționale (FDSN). Partidul și-a păstrat dominația politică, dovadă fiind succesele sale la alegerile parlamentare și prezidențiale desfășurate în septembrie și octombrie 1992, în care Iliescu a fost reales și partidul său a apărut ca fiind cel mai mare din parlament. O coaliție liberă a partidelor de opoziție, Convenția democratică, a făcut, de asemenea, o demonstrație semnificativă.
