fbpx
ÎNTR-UN PEISAJ ARTISTIC IGNORANT, THEODOR AMAN ȘI GHEORGHE TĂTTĂRESCU AU FĂCUT DEMERSURI PENTRU A ÎNFIINȚA ŞCOALA NAȚIONALĂ DE ARTE FRUMOASE, CARE A FOST FONDATĂ ÎN 1864 PRINTR-UN DECRET DAT DE ALEXANDRU IOAN CUZA.

Cultura română nu se bazează numai pe figurile faimoase ale unor personalităţi precum Eminescu, Enescu, Iorga sau Eliade. Există o imensă pleiadă care a contribuit semnificativ la formarea unei civilizaţii de sine stătătoare, care nu şi-a construit identitatea în cârca uneia mai puternic reprezentate. Figuri a căror prezenţă în conştiinţa colectivă s-a disipat cu timpul, dar a căror amprentă dăinuie precum scrijeliturile în piatră. Printre numeroasele personaje care au influenţat ireversibil traseul erudiţiei autohtone, se află la loc de cinste şi cei doi pictori care au iniţiat şi care au promovat dezvoltarea artelor plastice în România şi prin eforturile cărora au ieşit la suprafaţă ilustrele talente ale unor personalităţi marcante atât pe plan local, precum şi mondial. Theodor Aman şi Gheorghe Tăttărescu sunt două nume care sunt uitate pe nedrept şi a căror moştenire ar trebui preţuită cu mai multă ardoare.

Cei doi sunt responsabili, în primul rând, de înfiinţarea Şcolii Naţionale de Arte Frumoase din Bucureşti. Într-o societate în care artele erau neglijate, condiţia artistului era lovită încontinuu de prejudecăţile claselor care dominau, iar instituţiile care să se ocupe de acest domeniu erau practic inexistente, pasul întreprins de cei doi a reprezentat o adevărată revoluţie şi faza incipientă a creaţiei identitare şi culturale.

Theodor Aman, tocmai din cauza acestor condiţii vitrege unui artist, a plecat să studieze, precum mulţi alţii, în Occident, la Paris. Împrejurările i-au oferit prilejul de a fi ghidat de figuri importante, precum Michel Martin Drolling şi François-Édouard Picot. În acest timp a frecventat şi cercuri ale revoluţionarilor paşoptişti, unul dintre ele fiind chiar „Societatea studenţilor români din Paris”, un nume sub care se rezema filiala „Asociaţiei literare” din Muntenia, folosită de revoluţionarii de la 1848 pentru a se manifesta. Contactul lui Aman cu ideile acestora, precum înlăturarea feudalităţii sau unirea Principatelor şi formarea unui stat autonom, fusese săvârşit cu mult înainte ca acesta să ajungă în capitala Franţei. Încă de pe când fusese pe băncile Colegiului „Sfântul Sava” Aman avusese profesori (August Treboniu Lauriean, Costache Aristia sau Aaron Florian) care promovaseră aceste idei. Totodată, ajunsese să se şi împrietenească cu partizani ai revoluţiei, ca George Creţianu. Expunerea la aceste concepte avea să-l influenţeze mai târziu în pictură, multe dintre operele sale având un caracter istoric şi un puternic iz patriotic. Pe lângă scenele istorice, Theodor Aman s-a îndreptat, de asemenea, spre portrete şi peisaje, inspirat de locuitorii din propriul oraş natal, Câmpulung-Muscel, şi de împrejurimi.

În anul 1858 s-a întors în ţară cu un însemnat bagaj occidental, punând umărul la înfiinţarea şcolilor de arte de la Bucureşti şi de la Iaşi. Aerul francez a fost cel care s-a resimțit în cadrul instituţiei, Aman folosind ca formulă organizatorică modelul parizian şi ocupând funcţia de director al instituţiei.

Un alt domeniu care se află sub amprenta lui Theodor Aman este şi cel al gravurii, el fiind unul dintre pionerii acestei arte în România și utilizând tehnica acvaforte.

De altfel, casa şi atelierul construite în 1869 au devenit un loc de referinţă artistică pentru acele vremuri, lumea bună adunându-se acolo, aşa cum scria şi istoricul de artă Alexandru Tzigara-Samurcaş în volumul Scrieri despre arta românească: Atelierul său […] era singurul centru artistic în care se aduna elita bucureșteană a timpului.[1] Ca o recunoaştere ulterioară a valorii pe care Theodor Aman a avut-o pentru cultura română, atelierul său a fost transformat în Muzeul Theodor Aman, care astăzi adăposteşte un număr considerabil al lucrărilor sale.

La rândul său, Gheorghe Tăttărescu a fost unul dintre artiştii care au părăsit România pentru a putea studia în Occident. Însă destinaţia acestuia a fost diferită, el plecând la Roma, la Academia di San Luca. În comparaţie cu Aman, Tăttărescu a ajuns în Italia cu ajutorul Episcopului Buzăului care a reuşit să-i obţină o bursă pentru Academie. Din nou, şi Tăttărescu a fost expus unui alt mod de a face artă, a fost pregătit în stilul academismului italian, fiind dăscălit de profesori precum Natale Carta, Giovanni Silvagni sau Pietro Gagliardi. Instruit în acest spirit, pictorul român a executat pe rând copii ale unor fresce aparţinând lui Rafael sau Bartolomé Esteban Murillo. Studiile întreprinse la Roma, cât şi pregătirea sa în spiritul italian, aveau să îi formeze mai târziu un stil propriu, fiind influenţat, de asemenea, de iconografia creştină. Activitatea sa artistică a fost preponderent de factură religioasă, mărturie fiind cele peste 50 de biserici din Bucureşti şi din Iaşi, dar nu numai, pe care le-a pictat alături de elevii săi pe parcursul a aproape 40 de ani. Un pioner al neoclasicismului în România, Tăttărescu şi-a lăsat amprenta asupra unor edificii precum biserica Sfântul Spiridon, Mitropolia din Iaşi, Biserica Greacă din Brăila sau biserica mănăstirii Ciolanu din Buzău.

Luând parte la evenimentele de la 1848, Tăttărescu s-a aflat în rândurile revoluţionarilor, pictând mai multe portrete ale participanţilor, cum ar fi Gheorghe Magheru, Ştefan Golescu sau Nicolae Bălcescu,  și oferind astfel o imagine mai clară atât a evenimentelor petrecute în acea perioadă, cât şi a celor care au participat la Revoluţie. Tăttărescu a fost influenţat de idealurile paşoptiştilor, acestea fiind transpuse ulterior în compoziţii alegorice care aveau teme revoluţionare, patriotice sau istorice.

Având soarta atelierului în care a lucrat Aman, casa pe care a cumpărat-o Tăttărescu în 1855 în Bucureşti şi în care a locuit timp de 40 de ani a fost transformată la rândul ei în muzeu în 1951 și adăpostește o mare parte a lucrărilor lui Tăttărescu.

Într-un peisaj artistic ignorant, Aman și Tăttărescu au făcut demersuri pentru a înființa Şcoala Națională de Arte Frumoase, care a fost fondată în 1864 printr-un decret dat de Alexandru Ioan Cuza. O pondere însemnată au avut-o şi insistenţele lui Dimitrie Bolintineanu, o altă figură importantă, care în acea perioadă ocupa funcţia de ministru al Instrucţiunii Publice. Atât Aman, cât şi Tăttărescu au fost directori ai instituţiei, ultimul ocupând postul pentru doar un an, între 1891 şi 1892. Suflul occidental s-a resimţit prin organizarea care a fost pusă la punct de Theodor Aman, inspirat de modelul parizian. În anul 1931 a obţinut statutul universitar, iar directorul de la acel moment, Camil Ressu, a devenit primul rector al noii instituţii. Însă probabil cel mai important aspect al şcolii îl reprezintă studenţii pe care i-a avut aceasta, cei care i-au oferit cu adevărat valoare şi prestigiu. Instituţia a format şi o serie de artişti iluştri, precum Constantin Brâncuşi, Corneliu Baba, Victor Brauner sau Ştefan Luchian, oferind o claritate sporită asupra importanţei pe care o ocupă, dar şi asupra celor doi pictori care au pus bazele şi au devenit, cel puţin din punct de vedere spiritual, părinţii artelor plastice din România.


Citește ai mult: societatesicultura.ro


Like it? Share with your friends!