Articol preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul LUPUL DACIC, deschis în Centrul Vechi al Bucureștiului, pe strada Smârdan nr 28). Mircea Eliade, în 1935: A renunța la “românism”, înseamnă, pentru noi, românii a renunta la viață, a te refugia în moarte. Sunt oameni care au făcut asta. Dumnezeu să-i ierte! Dar de când suntem datori noi, majoritatea oamenilor vii din această țară, să „discutăm” cazul câtorva sute de mii de nefericiți care și-au ales, din prostie sau din lipsa de bărbăție, singuri moartea? Românitatea, adică organismul acesta viu la care participăm cu toțîi, îi elimina de la sine. Toată inerția lor de celule moarte este zadarnică; mai curând sau mai târziu se vor desprinde firesc și vor cădea.
De la o vreme, de când se discuta tot, a început să se discute și „românismul”. Lucrul acesta e destul de ciudat. Românismul nu se discută; el se afirmă – pe toate planurile vieții. Nu-ți poți discuta destinul biologic; poți cel mult să emigrezi sau să te sinucizi. Suntem români prin simplul fapt că suntem vii. A afirma evidența aceasta nu înseamnă nici măcar a fi „naționalist”; înseamnă a constata realitatea, a vedea lucrurile așa cum sunt. Că unii nu vor să le vadă, asta e treaba lor. Unui om cu bun simț, însă, trebuie să i se pară cel puțin exagerată această dorință nepotolită de a discuta în jurul noțiunii de „român” și „românism”. Altceva ni se poate cere: să adâncim înțelesurile românismului, să-i găsim valorile sale, universale, să creăm în cadrele românității – adică, într-un cuvânt, să nu încetăm de a rămâne vii și de a crea.
Dar sunt și oameni – toți aceștia „buni români” – care te acuză că nu-ți strigi destul de des sau destul de tare dragostea de neam și dorința de a-ți face datoria către țară. Trebuie să mărturisesc că am fost puțîn stânjenit ascultând astfel de lucruri. Mi se pare că nu e decent – și nu e deloc necesar – să strigi în gură mare că-ți iubeșți neamul. Dar cum nu e decent să strigi în gură mare că-ți iubeșți părinții, că-ți adori mama, că ai fi gata să-ți dai viață pentru ea. Poate că acum s-a schimbat puțin mentalitatea. Poate că acum oamenii se-ntâlnesc între ei și-și spun unul altuia: „Tu cât de mult îți iubeșți mama? Ar fi gata în orice moment să-ți tai mâna pentru ea?”
Lucrurile stând astfel, mă minunează pe de o parte acei oameni care te socot fascist fără voia ta pentru că ai pomenit de „românism” – pe de altă parte cei care te acuză de trădare sau indiferență dacă nu strigi de 12 ori pe zi „românismul să prospere”. Multă vreme n-am știut că a vorbi despre românism înseamnă a fi mercenar hitlerist – după cum nu am știut că a vorbi numai o dată pe zi despre același lucru înseamnă a fi subersiv și primejdios siguranței statului. Îmi închipuiam că toată lumea e de acord asupra destinului nostru de a fi români și de a rămâne români, oricum ar bate vânturile. Îmi închipuiam că nimeni nu poate renunța la Eminescu decât cu riscul de a muri spiritualicește, de a ajunge nefertil și mizer. Iată că astăzi, cel puțin pentru o anumită parte din oameni, lucrurile s-au schimbat. A te mărturisi „român” poate însemna, pentru acești oameni foarte multe ofense grave: te transformă imediat în hitlerist, în fascist, în burghez sau mercenar, dacă nu chiar mai rău. Să nădăjduim că lucrurile aceste nu le crede nimeni, că nu le cred nici măcar cei ce le scriu. Altminteri ar fi într-adevăr grav. Căci asupra lui Karl Marx un român poate să spună „da” sau „nu” – și nu se supără nimeni. Dar asupra tradiției Eminescu – Iorga – Pârvan nu se poate spune decât „da”. Peste aceste valori nu poate trece nimeni dintre noi. Le poate critica, le poate completa, le poate duce mai departe – și fiecare dintre noi este obligat s-o facă – dar nu le poate renega. Asta, încă o dată, nu înseamnă a face „naționalism”, pe stradă sau în artă. Înseamnă pur și simplu a-ți vedea de treaba, în colțișorul tău, împăcat cu pământul românesc, și cu cerul de deasupra.
Citeste mai mult: http://www.cunoastelumea.ro/romanismul-nu-se-discuta-se-afirma/
