Ștefan Luchian se naște la 1 februarie 1868 într-un sat din nordul Moldovei, însă la scurt timp se mută la București alături de părinții săi. Acesta a iubit arta încă de când era copil, refuzând cu ardoare orice altă formă de imaginare a viitorului său. Pasiunea pe care Luchian o avea pentru pictură a fost o dovadă de dragoste pură, dedicându-și timpul și forțele acesteia chiar și în cele mai dificile momente din viața sa.
Ștefan Luchian a studiat artele la Școala de Belle Arte de la București, unde l-a întâlnit pe marele pictor Nicolae Grigorescu. Acesta a reprezentat pentru artistul în formare un sprijin, un om care nu a încetat niciodată să creadă în el. Dovada vie a fost chiar faptul că la prima expoziție unde Ștefan Luchian și-a prezentat tablourile, singura persoană care l-a susținut, ba mai mult, care i-a cumpărat una dintre picturi a fost Nicolae Grigorescu.
Acesta studiază arta și peste hotare, mai întâi la Munchen, unde se ocupă timp de două semestre cu reinterpretarea unor opere celebre care aparțin unor pictori precum Correggio sau Rembrandt. Ulterior pleacă la Paris, care în acea perioadă reprezenta centrul traiului artiștilor de pretutindeni. Activitățile, expozițiile și stilul de viață parizian al acelor vremuri, dar și influențele unor artiști precum Manet sau Degas, au contribuit considerabil la dezvoltarea și formarea lui Ștefan Luchian, atât ca artist, cât și pe plan personal.
Picturile sale sunt pline de emoție, inspirate din curentul Art Nouveau, care pune accentul pe sentiment prin așezonarea nuanțelor și a tonurilor în planșă, dar și prin abordarea unor subiecte precum peisajele sau portretele simpliste. Pe lângă această mișcare artistică, putem identifica în tablourile sale elemente specifice unor curente precum impresionismul sau postimpresionism, aspect care aseamănă din anumite puncte de vedere lucrările sale cu cele ale olandezului Vincent van Gogh, care se afla în aceeași perioadă la Paris.
Sensibilitatea cromatică a pictorului este redată în opere precum Primăvara (două muze) (1899), Un pictor (1909), Sălciile din Chiajna (1905), La marginea satului (1909) sau În fundul curții (1914), dar și prin multe altele, înfățișând fie peisaje, fie portrete sau autoportrete.
Ștefan Luchian- poetul plastic al florilor
Cu toate astea, cel mai des întâlnit în operele sale este motivul floral, care variază de la maci și crizanteme, până la celebrele sale anemone.
„Am adunat florile câmpului într-o oală de lut şi le-am pus apă atât cât să nu moară iute. După ce au murit le-am înviat pe pânză şi au devenit nemuritoare.”
Ștefan Luchian
Destinul pictorului nu a fost atins de noroc, dat fiind că acesta primește un diagnostic sfâșietor pentru un artist. Scleroza multiplă l-a chinuit câțiva ani și s-a instalat treptat în corpul acestuia, lăsându-l paralizat într-un fotoliu.
Atunci când nici măcar să-și miște degetele nu mai putea, iubirea sa pentru artă s-a accentuat. Acesta ruga pe cineva să îi lege de încheietură o pensulă și continua să picteze. Tocmai din această cauză, florile au rămas cele mai prezente în pânzele sale, deoarece fiind imobilizat, ele erau tot ce mai putea admira și reproduce artistic.
Ba mai mult, se spune că anemonele erau florile sale preferate tocmai pentru că ele reprezentau împăcarea simbolică dintre viață și moarte, fapt de care era el însuși conștient că va urma. Astfel, la doar 48 de ani, Ștefan Luchian trece la cele veșnice, lăsând în urmă cele mai frumoase tablouri și lucrări grafice, care pot fi admirate în număr mare la Muzeul Zambaccian din București.
Nu în ultimul rând, pictorul rămâne un model de curaj, devotament și iubire față de arta sa, demonstrându-ne că dacă ne dorim cu adevărat ceva, va exista mereu o cale să accedem acolo.
