Sunt povești încă nespuse și destine ale căror dosare sunt uitate printre rămășițele Securității. Mulți tineri au pierit acolo ca niște adevărați eroi și sfinți ai poporului nostru, iar numele lor ne sunt necunoscute. A venit momentul să ne amintim câte ceva despre luptătorii noștri fără de care nu am fi ajuns aici.
Odată ajunși la închisoare, aceștia erau supuși unor chinuri groaznice, ce începeau chiar de la condițiile inumane la care erau supuși. De multe ori, deținuții erau ținuți în friguri groaznice, în celule reci și întunecate, unde de multe ori nu aveau pe ce sa doarmă sau unde să își facă nevoile.
„Sute de deținuți au fost izolați în zarcă, înghesuiți în celule de 4/2 metri, cu regim dur mâncare slabă, dormit pe dușumele, fără paturi, doar cu îmbrăcămintea lor zdrențuită.”
Moise Monahul
Pe lângă frig și lipsa odihnei, mâncarea reprezenta o adevarată problemă. Mihalache Brudu, fost deținut politic în perioada 1958-1963 la Galați, povestește că mâncarea era reprezentată de doua feluri de zeamă, una limpede și una tulbure, împreună cu 100 de grame de pâine și o cafea, iar Constantin Secărescu, de asemenea închis la Galați, spunea ca mâncarea era făcută din „picioare de vită.” Aceste condiții aspre au fost cauzele unor numeroase boli ce i-au ucis pe tinerii întemnițați.
Toate demersurile acestea referitoare la privarea deținuților de minimul confort, au fost derulate împreună cu tortura, frica fiind un element cheie și prezent constant. O primă modalitate de tortură era izolarea, de cele mai multe ori la carceră. Aceasta era o celulă separată de restul, fără ferestre și fără nicio sursă de lumină. Deținuții erau izgoniți acolo și ținuți chiar și câteva zile.
La Închisoarea de la Sighet, care este în prezent muzeu și poartă denumirea de Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, se pot vizita astfel de camere de-a dreptul înfiorătoare.
O altă dovadă a terorii era faptul că li se interzicea comunicarea între ei, aceștia fiind nevoiți să inventeze coduri secrete, care uneori nu funcționau cum era prevăzut și erau prinși, iar apoi bătuți. Despre tortură s-ar putea scrie sute de pagini și tot n-ar ajunge descris în detaliu felul în care deținuții erau tratați. Accentul cădea totuși pe bătăi, și nu orice fel de bătăi, ci acelea care lasă răni deschise în cazurile bune. Tinerii erau agresați ori sub formă de pedeapsă pentru acte de nesupunere, ori ca instrument al reeducării cu scopul de a-i face să vorbească și să creadă ceea ce voiau comuniștii să audă. Două tehnici de acest gen erau morișca și patul.
În final, multe victime nu rezistau, acest lucru se datora și sistemului medical din penitenciar care lucra foarte superficial, ba chiar rău intenționat.
„Acest medic pentru orice boală dădea aspirine, iar bolnavilor nu le permitea să primească medicamente de acasă. Era o hienă cu chip de om. Celor care mureau, ca urmare a bătăilor, le trecea ca diagnostic T.B.C., sifilis sau accident pe scări în drum spre «plimbare».”
Gheorghe Bâgu
Cu toate acestea, deținuții nu au renunțat la sufletul lor, dând dovadă de solidaritate și iubire unii față de ceilalți de la început până la final. Între pereții reci și grei ai temnițelor comuniste, ei se aveau doar pe ei și, în ciuda chinurilor, asta le dădea putere și le aducea bucurie.
„S-au purtat cu mine impecabil și cu acel spirit de solidaritate de care au dat cu prisosință dovadă în locul în care mulți alții și-au pierdut cumpătul, omenia și stăpânirea de sine.”
Nicolae Steinhardt
Un personaj important a fost Valeriu Gafencu, un tânăr ce a devenit sfânt între pereții închisorilor. Lumea spune despre el că era un om foarte cald, cu un suflet foarte bun. El a știut că urma să moară cu câteva zile înainte și s-a pregătit ca un adevărat creștin.
„Valeriu Gafencu n-a purtat niciodată haina legionară. El a început și a terminat cu Frăția de crcuce. Iar camarazilor săi deveniți legionari le-a spus printre ultimele cuvinte pe care le-a adresat oamenilor: «Camarazi!Camarazi! Înainte, mereu înainte, dar fără pistoale».”
Octavian Antonescu
Mecansimul pe care Securitatea l-a abordat atât în arestarea tinerilor, cât și în pedeapsa propriu-zisă, nu subliniază decât însușirile definitorii ale comunismului – violență, răutate, insensibilitate, o latură parșivă și una nesinceră. Poate că în zilele noastre nu conștientizăm cât de importante sunt drepturile și libertățile noastre, acesta fiind un motiv întemeiat pentru care este necesar ca aceste nedreptăți din închisorile comuniste să fie cunoscute de mai mulți oameni. Toate suferințele și chinurile acestor persoane s-au datorat tocmai faptului că aveau păreri diferite, credințe diferite și curajul să le exprime liber într-o lume meschină.
Ceea ce mi se pare cel mai dureros aspect este că restul statelor comuniste nu au pus în aplicare astfel de pedepse pentru oamenii lor, nici măcar în gulagul din URSS nu au avut loc astfel de crime și de reeducări. Faptul că într-o perioadă în care în Occident lumea era într-o prosperă devoltare, atât pe partea tehnică, cât și de mentalitate, iar „românii” erau ocupați cu torturarea românilor mă face să îmi pun niște semne de întrebare.
