Biologul, speologul şi exploratorul Emil Racoviţă s-a născut la Iaşi pe data de 15 noiembrie 1868, într-o familie de boieri moldoveni ai căror strămoşi au urcat pe tronul ţării în secolul al XVIII-lea.
A copilărit în judeţul Vaslui, la Sorăneşti, iar primele studii le-a făcut în Iaşi, sub îndrumarea scriitorului şi învăţătorului de atunci, Ion Creangă. Pasiunea sa pentru ştiinţele naturale a fost descoperită de timpuriu, în timpul studiilor de la Liceul „Institutele Unite“, de către doi dascăli de elită, Grigore Cobălcescu şi Petru Poni.
După liceu, a urmat, la dorinţa tatălui său, Facultatea de Drept din Paris, dar, mai târziu, tânărul Racoviţă a renunţat, pentru a se dedica vocaţiei care s-a dovedit în timp că i-a fost destinată, iar în anul 1891, va absolvi Facultatea de Ştiinţe din Sorbona, avându-l ca profesor de zoologie pe cunoscutul om de ştiinţă Henri Lacaze-Duthiers.
A început să se impună ca specialist în ştiinţele naturale, printre oamenii de ştiinţă europeni, în anul 1896, când şi-a susţinut remarcabila teză de doctorat cu titlul, „Le lobe céphalique et lâencéphale des annélides polychétes“.
Prima perioadă de activitate şi-a consacrat-o studiilor de zoologie marină, la staţiunile de cercetare de la Roscoff şi Banyuls sur Mer, din Franţa, timp în care a descoperit, împreună cu G. Pruvot, 11 specii de anelide (viermi cu corpul cilindric).
Referinţele remarcabile pe care le-a primit la susţinerea tezei de doctorat, începutul activităţii sale, cât şi mintea sa sclipitoare şi ascuţitul său simţ al aventurii l-au determinat pe polonezul Arctowski să îl recomande imediat căpitanului Adrien de Gerlache, căruia îi încolţise ideea organizării unei expediţii în Antarctica.
Astfel că Gerlache a alcătuit echipajul pentru bordul vasului Belgica, care, alături de nume sonore din vremea aceea, precum Georges Lecointe, secundul expediţiei, Roald Amundsen, norvegianul care doar peste câţiva ani avea să cucerească Polul Sud, medicul american Frederick Cook, rivalul lui Robert Peary în cucerirea Nordului, polonezii H. Arctowski şi A. Dobrowolski, îl include şi pe românul Emil Racoviţă, căruia îi dă în grijă laboratorul fotografic cu aparate ce formau imaginea pe plăci de sticlă, comandate special pentru expediţie la atelierele cunoscutului Antoine Lumičre, părintele cinematografului. Pentru Emil Racoviţă, „Expediţia Belgica“ a fost doar începutul. Nemărginita lui dorinţă de a afla ce este dincolo de faţa imediată a lucrurilor l-a purtat aproape în toate colţurile lumii.
A dus la bun sfârşit, într-un mod excepţional, misiunea din Antarctica, dintre anii 1897-1899, întorcându-se din această vestită călătorie cu o colecţie de 1600 de specimene botanice şi zoologice. A publicat apoi o cuprinzătoare lucrare despre cetacee.
După ce în Antarctica a dat unei insule descoperite numele profesorului său de la Iaşi, Cobălcescu, el şi-a continuat cercetările asupra animalelor marine, iar în 1907, semnează actul de naştere a biospeologiei, definită de el ca ştiinţă a formelor de viaţă din mediul subteran, prin publicarea studiului „Essai sur les problčmes biospéologiques“. În timp, a întreprins cercetări speologice în numeroase ţări.
După îndelungi explorări, Racoviţă s-a întors în ţară, iar întreaga sa activitate a căpătat un caracter oficial, căci în 1920 a devenit membru al Organizaţiei Universităţii din Cluj. Întors în capitala Transilvaniei, a fondat primul Institut de Speologie din lume, iar rezultatele biospeologice au fost excepţionale: 1.200 de peşteri explorate în Europa şi Africa, o colecţie incluzând 50.000 de animale de peşteră, 66 de tratate publicate despre fauna subterană, consemnate în 6.000 de pagini.
Toate eforturile biologului român au avut pentru acea vreme caracter promotor, iar toate acţiunile sale de cercetare le-a făcut cu un singur scop: să înţeleagă istoria naturală a mediului subteran. Până la începerea războiului, timp de 20 de ani, Emil Racoviţă a ocupat mai multe funcţii importante.
A fost rector al Universităţii din Cluj, între anii 1929-1930, preşedinte al Academiei Române de Ştiinţe, în perioada 1926-1929, director al Institutului Speologic. A fost ales şi membru al Academiei Române şi, pentru o vreme, a condus această înaltă instituţie. A fost membru al unor importante academii şi societăţi ştiinţifice străine.
Societatea Zoologică a Franţei şi Societatea de Speologie din Paris l-au ales preşedinte de onoare, iar în 1928, a condus primul Congres al Naturaliştilor din România. În toată această vreme a dus importante campanii pentru protejarea mediului înconjurător.
Timp de patru ani, în urma Dictatului de la Viena, din anul 1940, Facultatea de Ştiinţe, împreună cu Institutul de Speologie au fost mutate la Timişoara. Activitatea ştiinţifică din aceste centre s-a întrerupt.
Întors la Cluj, Emil Racoviţă a făcut eforturi mari pentru a reorganiza institutul, dar nu a mai avut timpul necesar, căci marele cercetător român a murit pe 17 noiembrie 1947.
Sursa: https://identitatea.ro/emil-racovita-primul-roman-de-la-capatul-pamantului/
0 Comments