Mihai Eminescu s-a născut pe 15 ianuarie 1850. Tatăl, Gheorghe Eminovici, era mic boier cu intenții bune față de copii, dorind să-i trimită la studii în străinătate. Nutrea idei pozitive, dar nu a reușit să își apropie odraslele, fiind un autoritar de modă veche. Mai blândă și miloasă, Raluca, soția boierului Eminovici, va fi mai apropiată de copii.
Poetul a crescut aproape țărănește la Ipotești, sat sărăcăcios, așezat într-o vale închisă de dealuri odată împădurite. Casa lui Eminovici era gospodărească, avea pridvor larg cu trepte, odăi cu privire de jur împrejur, șoproane, hambare, livadă, tei imenși.
Frații mai mari ai poetului umblau călare pe moșie, el se cufunda în boredeiele vecinilor, ori la stână, cutreierând pădurile cu o carte într-o mână, doi-trei covrigi în celaltă mână, dormind pe malul apelor. Cu frații se scălda în baltă și pe insula din mijlocul ei citeau din Robinson Crusoe, se războiau cu broaștele, făceau marșuri pe șura de paie.
Are și o dragoste juvenilă, o iubită cu ochi ”mari” și ”părul negru-n coade”, care moare însă de tânără. Începând cu clasa a treia primară, Eminescu începe să învețe la Cernăuți, la National-Hauptschule, instituție pe care o absolvă în 1860 al cincilea din 82 de elevi. În 1860 e înscris la K.K. Ober-Gymnasium, clădire lungă, un fel de ospiciu mohorât, unde vor învăța și frații săi mai mari.
Tatăl, Gheorghe Eminovici, îl pusese ”în cost” pe timpul claselor primare la Aron Pumnul, se pare, apoi la un birjar rutean Țirțec, unde era un adevărat infern pentru copii. Tovarășii îl speriau pe Eminescu, făcând ca stafiile, Țirțec le dădea de mâncare porumb fiert în lapte, încât cei mici înfometați, furau mere, poetul rămânând cu obiceiul de mânca acest fruct cu lăcomie.
Între profesorii români, în afară de ”popa” Veniamin Iliuț, care „pârlea”, se remarcă Aron Pumnul. Era un mare patriot care înlesnea copiilor citirea de cărți românești și se purta prietenos cu ”studenții”, cu care bătea chiar mingea. Eminescu îl va iubi în chip deosebit, îi va citi cu drag ”Lepturariul” (cartea de citire) cu toate ciudățeniile ei.
În general, școala cernăuțeană nu-i plăcea lui Eminescu și se presupune că ar fi vrut să fugă chiar din clasele primare. Clasa I gimnazială mersese binișor, a II-a rău, și ”tâlharul” fuge. Eminovici pune să fie legat și adus înapoi la școală. Rămânând repetent, Eminescu frecventează în 1862/1863, tot clasa a II-a, stând în gazdă la un franțuz bețiv, Victor Blanchin. După vacanța de Paști din 1863 nu mai apare în cataloage.
Poetul devenise ”privatist”. Legenda spune că mergând la Cernăuți pentru pregătirea în particular, în primăvara lui 1864, Eminescu se ia după trupa lui Tardini-Vlădicescu, care dădea reprezentații acolo pentru prima oară. Că a făcut parte din această trupă rezultă din afecțiunea colegială pe care i-o vor păstra directorii companiei. Certificatul de clasa a treia l-a luat de la gimanziul catolic din Sibiu, oraș în care se afla atunci ca student fratele său Niculaie. Trupa pleacă la Brașov.
În octombrie 1864 Eminescu intră ca practicant la Tribunalul din Botoșani, stând acolo până în martie 1865 când se duce la Cernăuți pentru ”a urma studiile colegiale”. Acolo venise iarăși trupa lui Tardini, și legenda spune că Eminescu s-a luat din nou după ea. În 1865, oricum Eminescu era ”în străinătate”. Dacă era cu actorii, Fani Tardini juca în iunie la Brașov (trupa era specializată în V. Hugo: Maria Tudor, Angelo Malipieri ).
În toamna lui 1865 Eminescu reapărea pe ulițele Cernăuțiului. Acum ședea la casa lui Aron Pumnul, care era rău bolnav și c-o ”muiere” rea care-i scurtase zilele și-l ținuse ca pe ”Pegas în jug”. Era bibliotecar. În epoca aceasta trimite versuri la ”Familia” lui Iosif Vulcan, care îl prezintă cu laude în nr. din 25 februarie 1866 schimbându-i numele din Eminovici în Eminescu. Aron Pumnul murise în ianuarie, spre jalea poetului, caruia îi dedică o poezie.
În vară Mihai Eminescu părăsește Cernăuțiul. O ia pe jos cu un băț în mână și o straiță pe umăr, spre Ardeal, coborând probabil pe valea Dornei, se lasă pe apa Mureșului până la Târgu-Mureș. Acolo doi seminariși, Ion Cotta și Teodor Cojocaru, îmbrăcați în straie naționale, îl iau în trăsură spre Blaj, deoarece poetul dorea să vadă locul ”unde a răsărit soarele românismului”. Cu un carnețel în mână, Mihai Eminescu își făcea însemnări.
”Domnilor, eu sunt poet și vreau să-mi adun material”. Înainte de a sosi la Blaj, așa cum făcuse Asachi la Roma, poetul se ridică în trăsură pe vârful Hulei și mișcând pălăria zice: ”Te salut din inimă Roma-mică. Îți mulțumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat să o pot vedea”. La Blaj o duce greu, lipsindu-i multe. Se culca prin fân, se pieptăna cu degetele, se sătura din mere. Ieșea la câmp să citească și se scălda ceasuri întregi în Târnava. Eminescu venise să mai termine o clasă, dar profesorul de greacă îl respinge la un examen.
Dormitul prin grajduri, pe sub streașina mănăstirii, mâncarea proastă îi afectează sănătatea. În august 1866 merge la Alba-Iulia la adunarea ”Asociațiunii”, dormind pe o rogojină într-o crâșmă. Se abate și prin satul Bucerdea-Grânoasa, satul de obârșie al lui Titu Maiorescu. Răzbit de mizerie, vine la Sibiu, unde N. Densușianu constată: ”curgeau zdrențele de pe el”, ”abia se mai vedea pe la gât un mic rest de cămașă neagră, iar pieptul de sus până jos era gol, și cu mare necaz cerca bietul om să-și acopere pielea cu o jachetă ruptă în toate părțile, zdrențiută de la mâneci până la coate, cu niște simpli pantaloni zdrențuiți din sus până jos…”.
Densușianu îl îmbracă și-l trimite cu scrisoare la popa Bratu din Rășinari, bunicul matern al lui Octavian Goga. Preotul îi dă un țăran care îl petrece peste munți. Mihai Eminescu intră în trupa lui Iorgu Caragiale ca sufler, trecând apoi la Pascali. I.L. Caragiale își aducea aminte că un director de teatru ambulant (desigur Pascali) îi spusese că găsise la Giurgiu, slujind în curtea și grajdul unui hotel, pe Eminescu. Acesta, culcat în iesle, citea în gura mare pe Schiller, căci avea un geamantan plin de cărți. Posibil ca Iorgu Caragiale să-l fi abandonat aici.
Un actor din trupa acestuia povestea că directorul lui, neavând sufler, îl trimisese în port și acolo îl găsise pe Eminescu desculț și fără cămașă, doar în gheroc(haină germană) și fără cămașă, râzând banițele de cereale.
Cu Iorgu Caragiale poetul a colindat până în 1867 orașele muntene, rămânând la el încă o iarnă la București în 1867/1868. Intră în trupa mai serioasă a lui Pascali, pornind în turneul din Ardeal în mai 1868, unde spectacolele sunt primite cu entuziasm.
Pe 29 septembrie 1868, recomandat de Pascali, Eminescu este angajat cu 450 de lei lunar, 2700 pe stagiune ca sufler al II-lea și copist la Teatrul Național din Bucrești, unde va juca o dată și rolul ciobanului din ”Răzvan și Vidra”. În vară, plecând cu trupa într-un turneu moldovean, până la Cernăuți, Eminovici pune mâna pe ”tâlhar” și, conform legendei, îl închide la Ipotești. În toamna lui 1869 este trimis la Viena să studieze la Universitate, terminându-se astfel anii boemi ai celui care urma să fie poetul național al României.
Sursa: https://identitatea.ro/copilaria-si-adolescenta-lui-mihai-eminescu/
0 Comments