Mişcarea pentru Regat şi Coroană a depus la PG o plângere penală, în vederea ”înlăturării consecinţelor decurgând din actele criminale care, dupa 6 martie 1945, ce au determinat răsturnarea ordinii constituţionale care a urmat la data de 30 Dec. 1947″. Detaliat într-un material semnat de Marius Oprea.
În 22 iunie 2016, prin Decizia Civilă cu numărul 2584 a Tribunalului Bucureşti, a luat fiinţă Mişcarea pentru Regat şi Coroană, ca asociaţie constituită de Marilena Rotaru (preşedinte), Marius Oprea (vicepreşedinte) şi Antonie Popescu (secretar general).
Trecuseră mai bine de 12 ani, de cînd mă reîntîlneam cu aceeaşi sală de judecată în care m-am aflat la finele anului 2003 în calitate de inculpat în proces cu generalul SRI Marian Ureche, fostul şef al SIPA, cînd am demonstrat atît că acesta a făcut poliţie politică, cît şi că o racolase ca informatoare pe Rodica Stănoiu, ministrul justiţiei de atunci. Eu am fost achitat, iar cei doi au demisionat. Sala mi-a purtat şi de astă dată noroc – atît eu, cît şi Marilena Rotaru am convins completul de judecată să legalizeze Mişcarea, deşi aceasta este singura organizaţie care susţine şi militează prin statutul ei restaurarea Monarhiei în România şi s-ar fi putut ridica obiecţii de neconstituţionalitate în instanţă. De astă dată însă, nu se afla în sală niciun ”sereist” din Divizia de Apărare a Constituţiei, ca să ne împiedice existenţa.
Mişcarea pentru Regat şi Coroană, versus Republică
Un an mai tîrziu, pe 10 mai 2017, Mişcarea pentru Regat şi Coroană a depus la Parchetul General o plîngere penală, în vederea ”înlăturării consecinţelor decurgînd din actele criminale care, dupa 6 martie 1945, au determinat răsturnarea ordinii constituţionale care a urmat la data de 30 Decembric 1947, determinand aservirea ţării unei puteri străine ostile şi Armatei URЅS de ocupaţie, sub care s-а instaurat dictatura comunistă în România”. Prin argumentaţia plîngerii, am arătat că Republica a fost instrumentul constituţional genocidar al regimului de ocupaţie sovieto-comunist din România, cît şi că modul în care ea a fost instaurată a fost unul ilegitim, prin uz de forţă şi că forma de drept a adoptării ei a fost, la vremea respectivă, una ilegală. Cu alte cuvinte, că România nu este, istoric, de fapt şi de drept, republică. Şi că acest adevăr trebuie cosacrat juridic şi ulterior legiferat. Cu alte cuvinte, am dat în judecată Republica.
La mai multă vreme după depunerea plîngerii, am fost primiţi în audienţă de procurorul general de atunci, Augustin Lazăr, care era însoţit de doi consilieri. Noi, cei din conducerea MRC, ne-am susţinut demersul, atît conform cu statutul nostru, al Mişcării pentru Regat şi Coroană, cît şi cu argumentele istorice şi de drept expuse în plîngere, pe care le-am nuanţat şi explicat. Am subliniat utilizarea Republicii ca instrument genocidar al regimului de ocupaţie impus de URSS României, la finalul celui de-al doilea război mondial, ca şi în cazul celorlalte state din estul şi centrul Europei, intrate sub ocupaţia Armatei Roşii.
Am citat, dealtfel, o mulţime de Decrete ale Marii Adunări Naţionale sau Hotărîri ale Consiliului de Miniştri, de la înfiinţarea Securităţii Poporului, la cele care au stat la baza unor arestări ale opozanţilor politici, a uciderii lor sau a încarcerării arbitrare, a condamnărilor aşa-zis ”administrative” şi pînă la cele care au dus la deportări, act recunoscut în dreptul internaţional drept genocid. Discuţa s-a lungit aproape două ore. În fond, de admiterea acestei plîngeri depindea întreg demersul şi, în cele din urmă, argumentele aduse au prevalat asupra unei dificultăţi pe care o avea în sine Ministerul Public – anume de a aduce în discuţie legitimitatea Republicii, ale cărei interese le reprezintă.
Au urmat lungi perioade de deliberare în cadrul insituţiei, din cauza ineditului situaţiei – procurorii sînt puşi, în fond, să constate că au greşit jurămîntul, pe care nu trebuiau să-l depună cu mîna pe o constituţie republicană, ci pe aceea a unei Monarhii Constituţionale, care nu şi-a încetat, în opinia mea, legal, existenţa în România niciodată. Nici măcar după 1989, căci înainte de adoptarea Constituţiei postrevoluţionare prin consultarea poporului, nu s-a pus în discuţie, tot prin referendum, forma de guvernămînt pe care aceasta o prelua ca atare de la comunişti. Pur şi simplu s-a prelungit o stare de ilegaltate, impusă de ocupantul sovietic, cu o alta, generată de o lovitură de stat dată revoluţiei anticomuniste, de către ”emanaţii” acesteia. Întrebaţi fiind la acea discuţie cu procurorul general dacă nu credem că o discuţie despre reistaurarea Monarhiei ar trebui să facă obiectul unui referendum şi nu al acţiunii noastre în instanţă, eu am răspuns că, nefiind înlăturată prin referendum (nu aşa s-a întîmplat în 1947), nu poate fi reinstaurată ca formă de guvernămînt tot prin referendum, ci numai prin recunoaşterea Monarhiei de către o instanţă de judecată drept legală şi legitimă, ca act final al ”procesului comunismului” în România.
Dacă e să credem în bunele intenţii ale celor care declară că susţin, politic şi juridic, desprinderea de comunism. ”Şi ce-ar urma?” a întrebat procurorul general. ”Ceea ce e legal şi necesar”, am răspuns, ”inclusiv pentru stabilitatea, siguranţa şi viitorul ţării. Punerea în executare a sentinţei, adică transformarea Parlamentului în Constituantă, adoptarea Constituţiei dn 1923, cu actualizările care se cuvin şi alegerea unui nou Rege, dat fiind decesul Regelui Mihai”. Cred că a fost şi pentru domnul Lazăr clar că acel procuror care se va ocupa de acest dosar va avea pe umerii săi cea mai grea sarcină – aceea de a alege să intre în istorie, trimiţînd în judecată Republica pe care o reprezintă, cu tot cu Constituţia ei pe care a jurat să o apere, sau de a rămîne aşa cum e. Un slujbaş mai mult sau mai puţin anonim, trăind comod. Cînd am fost întrebat ce aş răspunde unei obiecţiuni de neconstituţionalitate în dosar, eu am răspuns scurt că în acest caz Curtea Constituţională nu poate avea nicio competenţă, întrucît odată admisă plîngerea noastră, ea devine parte în cauză.
Citește mai mult: descopera.ro
