Mănăstirea Râșca face parte din lista cuprinzătoare de lăcașuri de cult ctitorite de domnitorul Petru Rareș. Desigur, istoria ei este chiar mai veche de atât, însă acesta este un aspect pe care îl vom discuta mai târziu. Alături de celelalte mănăstiri din Bucovina, reprezintă unul dintre pilonii credinței și spiritualității ortodoxe de pe aceste meleaguri. Noi am vizitat-o în urmă cu doi ani și ne-a surprins plăcut.
Alexandru Vlahuță a vizitat mănăstirea Râșca în urmă cu mai bine de un secol în drumul său spre ținutul Suceava, pe care îl denumește ca fiind „cel din urmă ținut al țării”. El o menționează în cartea sa, România Pitorească, drept mănăstire „pusă subt o sprinceană de braniște, la marginea șesului, întemeiată de episcopul Macarie al Romanului în zilele lui Petru Rareș, care-a înzestrat-o c-o biserică și cu opt chilii”.
Mănăstirea Râșca: așezare
Mănăstirea Râșca se situează în satul cu același nume, ce face parte din județul Suceava. Se află la o distanță de 17 kilometri de orașul Fălticeni. Este situată pe șoseaua Fălticeni – Tg. Neamț din Boroaia, de unde se urmează ramificația dreaptă, Râșca – Slătioara. Se află la distanță de un kilometru de centrul satului Râșca. Totodată, este situată la dor 5 kilometri de mănăstirea Bogdănești.
Istoria mănăstirii
Istoria lăcașului de cult este legată de cea a Mănăstirii Bogdănești, ce a fost ridicată în 1363 de Bogdan I al Moldovei. Aceasta a fost distrusă mai târziu în repetate rânduri de tătari și turci, nemaiputând fi reconstruită. În 1541, Petru Rareș a hotărât să ridice în apropiere o nouă mănăstire, unde să mute oștea de la Bogdănești. S-a construit astfel o biserică de dimensiuni modeste, ce avea hramul Sf. Nicolae. A fost pictată în frescă și împrejmuită cu ziduri cu creneluri și turn, cu scopul de a servi ca cetate în situații de criză.
În anul 1542 a avut loc sfințirea mănăstirii și s-au adus moaștele Sfântului Nicolae. În 1572, Moldova a fost invadată de tătari și turci, iar mănăstirea prădată. A rămas ruină vreme de mai bine de 30 de ani, până în 1611, când familia Băcioc (vornicul Țării de Jos, soția și fiica lui) și-au donat averea pentru a reface mănăstirea. Ea a fost extinsă și îmbunătățită, schimbându-și mult înfățișarea pe care o avea în timpul domniei lui Petru Rareș.
De-a lungul anilor, biserica a mai fost prădată în nenumărate rânduri de unguri și tătari. Mănăstirea Râșca a devenit mai târziu metoc al Mănăstirii Probota. Călugării de aici nu au recunoscut închinarea și Mănăstirea Râșca a devenit mănăstire de sine stătătoare, fiind supusă doar Mitropoliei Moldovei. A fost restaurată din nou în 1766 în timpul egumenului Calistru Ene, iar mai târziu, în 1821, a picat iar pradă turcilor. S-a restaurat din nou în vremea mitropolitului Veniamin Costachi.
Mănăstirea Râșca prezenta o poziționare retrasă, ce a transformat-o la un anumit moment din trecutul ei istoric în închisoare pentru vagabonzi, călugări și boieri ce nu se supuneau domnitorului Moldovei. În 1849 s-au realizat iar o serie de reparații. În timpul primului război mondial, chiliile mănăstirii au servit drept spitale pentru îngrijirea răniților.
În anul 1921 a avut loc un incendiu ce a ars chiliile, acoperișul și casa de oaspeți a mănăstirii. A fost refăcută în perioada 1923-1931, cu sprijinul mitropolitului Pimen Georgescu al Moldovei. Lăcașul de cult s-a mai bucurat de mici lucrări de restaurare de-a lungul timpului. În prezent, la Mănăstirea Râșca există o părticică din lemnul Sfintei Cruci donată de Biserica Greacă, o parte din moaștele Sfântului Nicolae și o parte din moaștele Sfântului Serafim.
Citește mai mult: https://identitatea.ro/manastirea-rasca/
