Ce să scrii despre Constantin Brâncuşi? Ce mai e de spus, de fapt? Figura sa a apărut pe bancnote. Iar, de curând, o cunoscută bancă din România a angajat un actor care să-l joace într-un clip publicitar. Brâncuşi produce şi livrează bani la aproape 60 de ani de când nu mai e printre noi. În România, există sute de străzi şi de bulevarde care-i poartă numele. Ţara este împânzită de statuile sale. Există puţine personalităţi româneşti ale căror lucrări să fie cunoscute de atâta lume, de la copii, la vârstnici. Capacitatea de infiltrare a lui Brâncuşi este una uriaşă. Nici comuniştii nu au reuşit să-l extirpe din memoria şi cultura României. Citatele sale împânzesc astăzi internetul, primind sute de mii de like-uri şi share-uri.
Şi, atunci, din nou, ce ar mai fi de spus, de scris despre acest om? Privită din grămada de cărţi şi articole care încearcă să-i reconstituie destinul, viaţa lui Brâncuşi pare aproape fantastică, total improbabilă. Ştiţi, sunt acei oameni care-ţi spun că, dacă nu ai avut norocul să te naşti în vreun oraş mare şi într-o familie cât de cât înstărită, şansele tale de succes în viaţă sunt aproape nule. Viaţa lui Brâncuşi este contraexemplul perfect. Şi poate că aici ar fi o cheie. Uitaţi poveştile de succes cretine, care vă sunt livrate zilnic în ziare şi la televizor. Priviţi cu atenţie figura acestui om. Vreţi să ştiţi cum de a reuşit în viaţă, cum, astăzi, de el a auzit un întreg mapamond? E simplu. A muncit toată viaţa pentru a fi cineva. Asta a făcut.
Constantin Brâncuși despre primii ani la Paris: „La Paris am dus-o greu, la început. Uneori mă ţineam de ziduri ca să nu cad. De foame. De boală. Am lucrat, pentru a-mi câştiga existenţa, ca spălător de vase în restaurante. Eram un soi de paharnic. Nu turnam vin boierilor. Mă specializasem în spălatul paharelor.”
Sorana Georgescu-Gorjan, fiica inginerului care a construit „Coloana Infinitului“: <<M-au fascinat de mică povestirile tatălui meu despre Brâncuşi. Când am crescut, am citit cu nesaţ scrierile lui, corespondenţa cu specialiştii, cărţile primite de la aceştia, dar am fost şi martora dorinţei sale nestrămutate de a păstra neştirbită Coloana. Am intrat în legătură strânsă cu povestea aceasta şi ca redactor la Editura Academiei, când am avut ca sarcină să mă ocup de revistele de artă şi de cartea lui Barbu Brezianu, „Brâncuşi în România“. Iar pentru faptul că am avut de când mă ştiu prezenţa lui Brâncuşi în casă, că am crescut sub semnul lui, am socotit că am un fel de datorie morală să apăr moştenirea şi a tatălui, şi a lui Brâncuşi.
Brâncuşi nu vorbea despre artă. Din ceea ce au scris mai mulţi, el vorbea despre orice, dar nu despre lucrările lui. Marcel Mihalovici, care i-a fost apropiat, spunea că nu-i plăcea să discute sau să explice de ce sau cum a făcut o anumită lucrare. Avea câţiva prieteni cu care se simţea foarte bine şi atât, mai ales în preajma oamenilor simpli. Era foarte încântat când nu ştiu ce bucătăreasă i-a zis: „Vai, lucrarea asta e aşa frumoasă, ca o cască de pompier!“. Sigur că, pe de altă parte, el era foarte conştient de valoarea sa. În Paris, a intrat în legătură cu toate „-ismele“ posibile: dadaism, suprarealism, etc. Dar când venea vreun critic de artă, cu ifose, aproape că-l dădea afară. Se povesteşte adesea că atunci că a venit celebrul bancher David Rockefeller în vizită la el, care-l aprecia mult pe Brâncuşi, l-a întrebat: „Cu ce te pot ajuta? Să-ţi fac rost de nu-ştiu-ce mobilă?“. Iar el i-a răspuns, tăios: „Ia şi mătură atelierul!“>>
Citeste mai mult: http://www.cunoastelumea.ro/constantin-brancusi-zeul-taran-rockefeller-cum-pot-sa-te-ajut-brancusi-ia-si-matura-atelierul-citeste-mai-mult-adev-ronrop6b/
0 Comments