fbpx

Numiți popular grindinari, hultani, zgonitori de nori sau salmani, recunoscuți pentru îndepărtarea furtunilor, ascensiunile cerești călare pe balauri și harul vindecării, solomonarii sunt considerații unii dintre depozitarii ințelepciunii lumii. Spirite superioare, inițiați în descifrarea stihiilor, a vechilor scrieri, în prezicerea viitorului și în stăpânirea fenomenelor meteorologice extreme, despre solomonari se spune că sunt activi din luna mai până la sfârșitul lui septembrie.

Fără a încerca să clarific ceva ori să dezleg misterul, voi povesti de data aceasta „despre cele mai complexe și problematice figuri ale mitologiei populare” (Mihai Coman), despre solomonari. Mai mult decât nişte simpli vrăjitori ori șamani autohtoni, acești „gonitori de nori” au fost asociați ba cu peroții asceți traco-geţi, ba cu urmașii taumaturgului Sântilie, ba cu cei ai înțeleptului Împărat Solomon.

Mereu la granița dintre mit și realitate, Maramureșul rămâne sursa inegalabilă de legende contemporane. Prin anul 2003, presa vremii consemna povestea ultimului solomonar, Ionu’ Morarului din Suseni. Pe teren însă, poveşti cu solomonari am auzit pentru prima oară la fascinanții huțuli din Nordul Bucovinei, apoi în Ținutul Pădurenilor unde coamele dealurilor ascund pâlcuri pestrițe de case adunate în jurul bisericii. Fiecare cătun este înconjurat de un brâu de grădini şi livezi, după care urmează brâul de holde, brâul fâneţelor, apoi cel al păşunilor şi pădurea. Aceste uriaşe trepte vegetale dau specificitate locului, făcând totodată ca intrarea în sat să capete valenţe iniţiatice. Caii, lăsaţi liberi în afara vetrei satului, completează strania frumuseţe a locului. Coborâţi din poveşti, caii pădurenilor par ireali, apar unde te aştepţi mai puţin şi dispar în galop ca o herghelie divină, chemată de duhul pădurilor. Poveștile oamenilor de aici sunt ciudate, populate de ființe mito-folclorice fabuloase: spiriduși, fata pădurii, omul nopții, strigoi, solomonari…

Şi-o trecut solomonaru’/ Care umblă cu şercanu’(balaurul)/ Din zbici o pocnitu/ Pe iel s-o suitu/ Şi s-o tot rotitu,/ Ploaia s-o pornitu…”

Suprapunerea textelor apocrife referitoare la regele Solomon, cu legendele populare despre Sfântul Ilie, a dus la apariţia acestor personaje mitologice. Întruchipare a haosului acvatic precosmogonic, solomonarii călătoresc pe cer călare pe balauri, sunt conducători de nori, stăpâni ai furtunilor și ai ploilor cu piatră. Sunt descriși ca având înfățișare de cerșetori, însă sunt recunoscuți după accesoriile purtate: o carte veche, un frâu din coajă de mesteacăn, un topor vrăjit și un toiag cu care a fost omorât un șarpe. Unii spun că ar avea și o toacă mică din lemn, corespondent clar al tobei șamanului. Trebuie amintit faptul că toaca a fost folosită la noi mult înainte de apariția creștinismului, prin glasul său invocându-se diverse divinități fitomorfe specifice civilizației lemnului.

Ploile înseamnă rod pentru recoltă, viață pentru câmp, însă nu toate sunt bune, nu toate vin când trebuie și pleacă la timp. De aceea țăranul român se roagă tot anul la Dumnezeu să-i trimită „ploaie la vreme și ploaie bună”, pentru că există și ploaia rea, ploaia păguboasă, blestemată, pricinuită de căderea unui balaur pe pământ. Când se întâmplă asta, trebuie „să cetească popa din cartea cea veche” iar balaurul se ridică numaidecât la ceruri și norii se risipesc. E ploaia cu piatră, temută de toată lumea, care apare și când doi balauri trec în zbor unul pe lângă celălalt. Atunci, se iscă un asemenea vânt și frig, de îngheață ploaia.

Alte povești spun că solomonarul, atunci când vrea să abată gheața peste un loc, merge la marginea unui lac, se roagă din „carte” și îi îngheață apa. Apoi, se duce până la mijlocul lacului, taie gheața cu un topor și eliberează balaurul. Când balaurul iese din apă, îi pune frâul în gură, șaua pe spinare, îl încalecă și se înalță cu el în văzduh. În urma lor se ridică la cer toată gheața de pe lac iar solomonarul o mărunțește în pumni și o aruncă unde vrea el. Unii cred că balaurul se roagă din carte împreună cu solomonarul și că acesta din urmă are cizme din fier cu care sfarmă gheața, înainte de a o trimite pe pământ.

Povești cu solomonari

Solomonarii îs oameni care umblă călare pe balauri şi poartă piatra pe unde vor. Îs călători pân nori. Balaurul e şerpe. Dacă nu vede om șepte ani se face balaur. Când toţi şerpii suflă la un loc, fac o mărgică. Balaurul, după ce o înghite, poate zbura pe unde vrea. Solomonarul îl cheamă cu descântece, îl scoboară până jos învălit în pâclă, îi pune frâu de tei, să suie pe iel, iar apoi se rădică în văzduh. Solomonarii îs oameni ai lui Dumnezeu şi numa’ unul din șepte iese solomonar. Ei merg de dau piatra ca să pedepsească pe cei ce nu ţin sărbătorile ori au greşit înaintea lui Dumnezeu”.

Un om s-a întâlnit cu un călăreţ pe o iapă albă şi i-a cerut să-l ducă pe iezerul Bistrei. Când au ajuns acolo, i-a dat calul cu tot ce era pe el în afară de frâu. De pe vârful muntelui, omul l-a văzut pe călăreţ, citind dintr-o carte. Apa iezerului a început să bolborosească şi a ieşit un balaur. Solomonarul l-a lovit cu frâul peste cap şi balaurul a intrat în apă. După ce a mai citit din carte, a ieşit din apă un alt balaur, mai mare, căruia i-a pus frâul. Călare pe balaur, solomonarul a zburat cu el şi pe unde trecea se înnora şi bătea piatra. Solomonarul s-a dus apoi, călare pe balaur, la Ierusalim, unde a dat ploi, pentru că acolo oamenii nu pot trăi o zi fără ploaie din cauza căldurii. Când unul din aceşti balauri cad din cer, nu mai încetează ploile.”

Odată un solomonari s-o întâlnit pe drum cu un om şi l-a rugat să-l ieie în car. Solomonariul era tare trudit şi a adormit. Omul a luat cartea solomonariului, o carte mare cu slove vechi, şi a început a ceti. Nici n-a ştiut când s-o fost rădicat de pe pământ. Când s-a trezit solomonariul, era cu caru cu boi în ceri. „Vai de mine, ce-ai făcut!” i-o zâs şi o început a ceti îndărăt şi pe încetul s-au scoborât.

„ Un om a căzut într-o groapă (surpându-se pământul sub picioare, pe când umbla în pădure). În groapă erau balauri (o balauroaică cu doi pui). Ei l-au rugat să nu spuie nimănui unde a fost. Când a ieşit de acolo, omul a întâlnit un solomonar, care a simţit unde a fost. Nu l-a lăsat în pace până nu l-a dus la groapa unde căzuse. Solomonarul a citit dintr-o carte, până au ieşit balaurii (întâi a ieşit primul pui, în chip de mânz, apoi al doilea. Solomonarul nu a fost mulţumit decât când a ieşit balauroaica). Solomonarul a pus frâul în capul balauroaicei, a dat-o în paza omului, iar el s-a culcat. Omul i-a dat drumul. Un alt solomonar a făcut de a ieşit balauroaica, a încălecat-o şi a zburat de a dat piatră unde a vrut.”

Aşe mai ’nainte erau oameni care purtau vremălile la care le zâce zgriminţeşti. Era şchiop şi purta o bâtă cu el. Şi bâta aia nu o lăsa de el şi nici în casă la oamini nu să culca. Oricât îl chema oaminii, nu să culca în casă numa afară. Când îi odată auzise şi el că i-i fătat o vacă la on om şi să duce să ceară nişte lapte. I-o cerut şi nu i-o dat. O zâs că: «- Ce lapte, că doară încă nu mni-o fătat vaca». O zâs: «- Noa bine, treaba ta, dacă nu vrei să-mni dai, nu vrei. Da’ lasă că vez tu ce păţeşti». Şi numa o ieşit din casă şi o rădicat bota aia în sus şi s-o uitat şi el sus şi numa o văzut că să face nor. Şi el s-o dus mai departe. S-o făcut nor şi s-o-ntunecat de ploaie. Da’ omu ăla la care i-o cerut lapte ave fân. Şi după ce o vinit ploaia, nici n-o apucat…numa o apucat a-l strânje aşe laolaltă, nu o apucat a-l face claie, nici nimnic şi vine ploaia pă el. Aşe o vinit o ploaie, de pologu i l-o udat, vaca era la păşune, i-o trăznit şi tăt, tăt, tăt nimnica s-o ales de el de acoale.”


Citește mai mult: http://iuliagorneanu.ro/2018/07/12/solomonarii-gonitorii-norilor/


Like it? Share with your friends!

Forza România
test