fbpx

Fenomenul migrației, al pribegiei în masă, nu e nou în istorie. Un caz particular al acestui fenomen este cel al populației secuiești spre Regatul României, la sfârșitul secolului al XIX-lea. De fapt, pribegia secuiască în forma ei masivă începuse încă de la 1764, după masacrul de la Siculeni, cunoscut în istorie sub denumirea latină de Siculicidium – „uciderea de secui” (Madéfalvi veszedelem” în maghiară).

Peste 400 de bărbați, femei și copii au fost uciși, în timpul masacrului, de artileria austriecilor conduși de generalul Joseph von Siskovics. Consecința imediată a masacrului a fost emigrarea a numeroși secui în Moldova, unde au înființat sate noi: Istensegíts (Țibeni), Fogadjisten (Iacobești), Hadikfalva (Dornești), Józseffalva (Vornicenii Mari), Andrásfalva (Măneuți).

În prezent, aceste sate fac parte din județul Suceava. Procesul a căpătat o amploare care aproape a depăşit proporţiile fluxului românesc, el atingînd cu timpul dimensiunile unui adevărat fenomen.

Limba română în școlile secuiești, în locul limbii latine sau limbii germane

Putem să ne facem o idee despre amplarea acestui fenomen consultând statisticile românești. Numai între 1888-1890 s-au eliberat, celor care se strămutau în România, aproape 30.000 de paşapoarte. Mii şi mii de alţi secui treceau clandestin graniţa munţilor. La 1900, fenomenul alarma şi înspăimînta cancelaria de la Viena.

Se născuse o problemă de stat, care impunea măsuri urgente, radicale, menite să curme „dezastrul de proporţii naţionale”, cum se exprima istoricul Szadeczky Lajos. 

Una dintre aceste măsuri a fost Congresul secuiesc din anul 1902. După o amplă campanie pregătitoare – cercetări, anchete, studii, Congresul s-a întrunit la Băile Tuşnad, la sfirşitul  lunii august 1902. Au luat cuvintul 147 oratori. În afara acestora portofoliul Congresului  a înregistrat sute de scrisori, propuneri, memorii.

Lucrările Congresului au fost publicate într-un volum de 689 de pagini. Emblematică a fost propunerea, extrem de realistă, exprimată la Congres, ca în şcolile medii şi de meserii din „secuime”, aflate la graniţa cu România, „să se predea mai pe larg geografia şi istoria României. Ba, mai mult, ar fi de mare folos pentru interesele naţiunii maghiare şi ale politicii, dacă în aceste şcoli s-ar învăţa limba română, în contul limbii latine sau în locul limbii germane”.

Să se  dezvolte relaţiile cu România şi să se construiască linii de navigaţie pe Olt şi pe Mureş

Dezbătându-se problema industriei casnice, Gyula Laszlo spunea, ca exemplu, că aproape jumătate din dogarii cei mai pricepuţi din Harale şi din Hilib (localităţi azi în judeţul Covasna) s-au stabilit în România, deoarece acasă nu primeau suficiente lemne. Janos Ugron arăta că cea mai apropiată piaţă pentru fabricile şi industria mică din „secuime”, pentru mărfurile acestora, era cea din est şi în principal cea din România, pentru că piaţa apuseană, din cauză că era foarte departe, era foarte scumpă.

El a propus chiar guvernului să dezvolte relaţiile cu România şi chiar să se construiască linii de navigaţie pe Olt şi pe Mureş, pentru transportul mărfurilor. Tot el a propus ca produsele industriale secuieşti ale fabricilor şi meşteşugarilor să se plieze după cererile pieţei din România.

În regat îşi găseau salvarea şi secuii care şi-au pierdut moşiile, spunea la Congres Jozsias Molnar. De aici trimiteau ei bani acasă, la rude, pentru a-şi putea răscumpăra moşiile.
Din punct de vedere sociologic şi etnografic, a vorbit Ferencz Kozma, care a arătat că în ultima sută de ani au părăsit locurile natale din „secuime” circa un sfert de milion de secui, stabilindu-se în Bucovina şi în România.

Endre Barabas: „Nu se află în România nicio pătură socială în care să nu fie recunoscute urmele adânci ale asimilării secuilor de către români”

Despre emigrarea secuilor a vorbit la Congres și Gyula Laszlo, arătând că meseriaşii mai înstăriţi, începând cu cei din Turda, Târgu-Mureş şi până la Târgu-Secuiesc, plecau la târgurile săptămânale şi de ţară în România, ducând, spre negoţ, cartofi, păstăioase, cânepă, ţesături de casă secuieşti, lemne şi apă minerală, și aducând porumb, brânză, lână şi alte mărfuri, fapt „folositor şi demn” pentru secui. Secuii plecaţi în România nu s-au bucurat însă de prietenia maghiarilor din România, mai spunea Gyula Laszlo.

Despre îmbunătăţirea situaţiei maghiarilor din România a vorbit la Congres Endre Barabas. El a arătat că „maghiarimea ardeleană şi în special cea din „secuime” s-a jertfit de sute de ani pentru România. Până când România a fost sub suveranitate turcească şi a fost legată prin mai multe fire de patria noastră, până atunci poporul român, în special boierimea, a asimilat pe mulţi dintre maghiarii persecutaţi politic acasă. Nu se află în România nicio pătură socială în care să nu fie recunoscute urmele adânci ale acestei asimilări” – spunea el.

Evident că Endre Barabas a fost tendenţios în problema asimilării maghiarimii de către români, dar, în esenţă, a semnalat seculara interferenţă de viaţă şi comuniune dintre maghiari, respectiv secui, şi românii de peste munţi, situaţie care nici nu putea fi altfel, având în vedere buna vecinătate şi a interesele reciproce.

Căi ferate de la Oituz spre Galaţi, Topliţa-Gheorgheni-Tulgheş spre Piatra-Neamţ, Sfântu Gheorghe-Întorsura Buzăului spre Constanţa

Drama generată de sărăcia ce domnea în satele secuieşti a fost descrisă, la Congres, cu mult patetism, de Sarolta Geocze. Ea a arătat că „în căsuţele secuieşti domneşte mizeria şi dispare din ele străduinţa. Mâinile străduitoare secuieşti nu muncesc acasă. 100.000 de secui muncesc în străinătate. Floarea frumoasă a casei secuieşti nu înfloreşte acasă. Crinul este călcat în noroi, în pământ străin. 10.000 de fete de secui trăiesc peste hotare, reprezentând tot 10.000 de stele căzătoare”.

Se referea la fetele care lucrau ca slujitoare în România şi unde unele, nefiind ocrotite, cădeau deseori pradă viciului. Tot ea, pe acelaşi ton dramatic, a arătat că „acasă este mămăligă uscată, iar dincolo de munţi se află hrană îmbelşugată. Acasă, simbria este 10-20-30 de florini şi o pereche de cizme, dincolo 15 florini este plata pe o lună”.

La Congres s-a mai solicitat de către secui să se construiască, în cel mai scurt timp, o cale ferată pe la Oituz, spre Galaţi, o linie pe la Topliţa-Gheorgheni-Tulgheş spre Piatra-Neamţ, o cale ferată de la Sfântu-Gheorghe la Întorsura- Buzăului spre Constanţa etc..
Condiţiile de trai deosebit de grele din „secuime” au dus la grave probleme de sănătate publică, după cum arăta la congres dr. Sandor Nagy. Astfel, după datele statistice oficiale, mureau în „secuime” de tuberculoză 2.550 de persoane, dar în realitate, spunea dr. Nagy, cifra celor morţi se ridica la 5.000.

N-au lipsit, evident, din discursurile unor membri ai Congresului, accentele şovine contra românilor din Transilvania. S-a pus chiar problema, de către Gabor Ugron, a înfiinţării unei episcopii maghiare pentru „secuii” greco-catolici (apreciindu-se că numărul acestora este de 22.000) şi o episcopie pentru „secuii” ortodocşi (24.000).

De fapt, aceşti „secui” nu erau decât românii care şi-au pierdut în mare parte limba maternă, dar şi-au păstrat religia. Delegatul Karoly Ferenczy a fost mai realist şi a spus că secuii „au alte probleme mai arzătoare şi Congresul n-ar trebui să se ocupe de astfel de probleme”.

În general, problema relaţiilor româno-secuieşti/maghiare a fost tratată la Congresul de la Tuşnad în mod realist, excepţie făcând unele accente şovine. Rămâne însă antologică, emblematică și profund actuală propunerea, amintită la început, ca secuii să înveţe limba română în şcoli, deoarece ei o cunoşteau bine din relaţiile lor seculare cu românii transilvăneni şi cu cei de peste Carpaţi.

Citește mai mult: http://www.cunoastelumea.ro/sa-ne-reamintim-si-sa-le-reamitim-congresul-secuiesc-de-la-tusnad-din-1902/


Like it? Share with your friends!