Se năștea la Mălini, Suceava, în data de 2 Decembrie 1935, un poet ce mulți spun că dacă ar fi trăit mai mult, astăzi ar fi fost știut drept cel mai mare poet al României, garantat peste Mihai Eminescu. Criticii l-au numit drept ,,buzduganul unei generații”
Labiş. Geniu călăuzit de o stea căzătoare.
Valeriu Butulescu
Viața scriitorului începea într-o comună din Suceava, ca în cele din urmă să își aibă sfârșitul tragic la București. Părinții lui au fost Eugen și Ana-Profira, mama sa fiindu-i și învățătoare. A urmat liceul “Nicu Gane” din Fălticeni, în perioada aceasta scriind zeci de poezii. A fost îndrăgostit de litere încă din clasele pregătitoare, când a învățat să citească de la colegi mai mari, doar din dorința de a descoperi lumea impresionantă a cărților. Admirația și-a câștigat-o datorită unui premiu câștigat la Olimpiada de Română, în urma căreia redactorii revistei Viața Românească au fost încântați de talentul acestuia. Îi publică astfel, poezia în revista gazetei.
Studiile în literatură le-a început la București, sub atenta îndrumare a marilor nume din literatura română și anume: Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu și Camil Petrescu. Ca pe colegi i-a avut pe Lucian Raicu, Florin Mugur, Doina Sălăjan, Ion Gheorghe și mulți alții. Ei bine, adevărata sa carieră începe ca redactor la revista Contemporanul, urmând și un post în cadrul Gazetei Literare. În anul 1955 a debutat puternic cu poemul “Moartea Căprioarei”.
Opiniile marilor critici au fost împărțite de-a lungul timpului, o parte chiar învinovățindu-l“ pentru snobism, evazionism, poeziile sale având influențe ale ideologiei burgheze, infiltrații liberaliste și neconformarea asupra realității. Toate acestea și multe alte observații grave au fost aduse de critici precum Mihu Dragomir, Mihai Beniuc și Leonte Răutu. Totuși, în viziunea marilor scriitori ai României, Labiș a fost și este un mare poet, un “Albatros ucis” mult prea devreme.
Sfârșitul tragic al poetului
După o petrecere alături de prietenii săi, în noaptea de 9-10 Decembrie 1956, acesta a avut un teribil accident. Unii susțin că ar fi căzut în fața tramvaiului, alții spun că ar fi fost împins. Consecințele accidentului au fost foarte grave, doctorul Firică afirmând că nu se mai putea face nimic pentru el, doar prelungirea vieții cu câteva zile. Pe patul de moarte, cu ultimele puteri i-a șoptit scriitorului Aurel Covaci ultimele sale versuri, ce au fost publicate în Lupta cu Inerția:
Pasărea cu clonț de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.
M-a strivit,
Pasărea cu clonț de rubin,
Iar mâine
Puii păsării cu clonț de rubin,
Ciugulind prin țărână,
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiș
Care va rămâne o amintire frumoasă…
Poemul a fost criticat de Tudor Vianu, ce a măgulit această scriere literară, fiind și una dintre cele mai grele opere criticate de către acesta, știind că au fost ultimele versuri ale elevului său: ,, A dictat aceste versuri pe patul de suferință, în puținele zile pe care le-a mai trăit…”.
Controversele legate de moartea lui sunt multe, deși marea majoritate susține că nu a fost vorba de un accident, ci de un plan premeditat. Labiș este înmormântat la Cimitirul Bellu din București.
