fbpx

Așa cum îi șade bine unui povestitor, cel puțin o parte din viața lui Ion Creangă este învăluită în mister. Nu știm exact data nașterii: fie 1 martie 1837 cum afirma scriitorul, fie 10 iunie 1839 după cum spune o mitrică (”certificat de naștere”). Din 1832, potrivit Regulamentului Organic, biserica trebuia să țină evidența populației, însă cel puțin până în timpul lui Cuza, aceste documente nu sunt întotdeauna exacte. Cei mai mulți biografi ai lui Creangă aleg data de 1 martie 1837.

Scriitorul vede lumina zilei și copilărește până la școlarizare în casa din Humulești. Întoarsă cu spatele la drum, împotriva crivățului, avea acoperiș din draniță, două ferestre mici în față și una laterală, pereți humuiți și prispă dând în ogradă, îngustă însă ca să nu iasă de sub streașină. La interior, în stânga avea o tindă cu vatră și horn, din care se intra la dreapta într-o odaie mai largă. Aici soba oarbă și cuptiorul de iarnă o încălzeau de la vatra din tindă. Huma de pe pereți și de pe jos, ca și tavanul de șipci și grinzi, o întunecau de-a binelea chiar ziua. Lavițele de lângă pereți, încărcate la capete de zestrea Smarandei, precum și meșteșugurile casnice, furca, vârtelnița, sucala și războiul, îi copleșeau spațiul, oricât de încăpător. Starea materială a familiei, cel puțin la început, era destul de bună, doar nu putea vornicul David Creangă din Pipirig să-și dea fata după un bărbat leneș.

Smaranda, știutoare de carte spre deosebire de soț, i-a insuflat lui Nică dragostea de slove. Voia să-l facă preot și mai apoi dascăl, știind bine că slujitorii bisericii chiar și cântăreții sau dascălii erau scutiți de biruri. Din 1846 prima școală a scriitorului devine cea din sat unde ”bădița Vasile un holtei zdravăn, frumos și voinic îi sfătuia pe oameni să-și dea copiii la învățătură”. În aceeași perioadă la Humulești, la fel ca în multe alte locuri din Moldova, ia ființă pe lângă biserică o școală de cântăreți. Aceasta, din împrejurări neprielnice, durează spre disperarea Smarandei doar cât Nică apucă să citească mai bine și oarecum să scrie. În 1847 bădița Vasile e luat cu arcanul, iar peste un an izbucnește și holera, astfel încât școala se închide. La redeschidere însă bătrânul Iordache, un preot căzut în patima băturii, nu va fi totuna cu dascălul Vasile. Norocul vine de la bunicul David, care îl ia pe nepot pe cheltuială proprie și îl duce la școală la Broșteni. Acolo va învăța Vechiul și Noul Testament, noțiuni de geografie universală, gramatică și artimetică mai dezvoltată. Într-un final ajunge la Școala Domnească din Târgu Neamț unde va sta până în vara lui 1854.

Acolo, după cum însuși spune, era ”cel mai bun de hârjoană și slăvit de leneș” învățătura părându-i-se ”cumplit meșteșug de tâmpenie, Doamne ferește”. În ciuda acestei aparente îndărătniciri față de carte, aici îl întâlnește pe Isaiia Teodorescu (”Popa Duhu”) care va transmite învățăcelului din Humulești dragostea de adevăr, libertatea spiritului, istețimea răspunsului în pilde mușcătoare și darul științei pedagogice. O bătaie neașteptată, poate nedreaptă îl hotărăște să nu mai dea pe la școală, sub cuvânt că niciun popă, dintre câți cunoștea el, nu trebuie să-și bată capul cu atâta carte. Familia, de nevoie, îl înscrie la școala de catiheți de la Fălticeni unde elevii erau împărțiți în două grupe: cei însurați erau „candidați”, iar băiețandrii erau „clirici”. Învățau însă la un loc, în clasa I catihisul, buchiile, gramatica, scrisul și socotitul, având obligația să cânte în strană la biserica târgului.

Doar un an apucă aici ”cliricul” deoarece Seminarul Socola din Iași cere Fălticeniului un număr de școlari ”pregătiți și cu talente” ca să se înfățișeze în septembrie la cursurile sale. Creangă este selectat. Mutarea la Iași îl schimbă pe elevul îndărătnic de până atunci. Clasa a doua începe cu o serie de cursuri familiare: Noul Testament, cântări bisericești, geografie dar și un obiect nou, ”elina”. În ”clasul” al III-lea dă exemene grele: introducere în teologie, liturgică, istoria bisericii, cântări bisericești, istoria patriei, istorie universală, geografie, limbile elină și latină. În clasa a IV-a aprofundează tot ce studiase până atunci. Notele obținute contrastează cu delăsarea de până atunci: bun, foarte bun și eminent. Termină în 1858 și deoarece îi murise tatăl și trebuia să-și ajute familie, depune actele pentru a obține diaconia pe lângă vreo biserică. De două ori îi este refuzat atestatul.

Examinatorii aveau, trebuie să recunoaștem și motive: dintre darurile preoțești avea doar glas de strană, iar graba cu care dorea să obțină „atestatul formalnic” era semn că nu avea vocație sacerdotală. În 1859, după ce primește actul, se însoară în pripă cu Ileana, o fată de nici 15 ani, și în decembrie e numit diacon definitv la Sfânta Treime din Iași. În 1860 soția îl părăsește și îi lasă în grijă pe fiul Constantin. Ion Creangă și-a iubit mult băiatul și a avut mereu grijă să primească cea mai bună educație. L-a înscris la Trei Ierarhi unde îl supraveghea însuși ca institutor al școlii. I-a angajat chiar o profesoară de limbă germană, ca dovadă a vocației intelectuale pe care voia să i-o insufle.

În 1860 se înscrie la Facultatea de Teologie, dar greutățile vieții de tată singur nu-i oferă răgazul să se concentreze asupra cursurilor și după un an părăsește mediul universitar. Până în 1872 a fost diacon și dascăl pe la mai multe biserici. În acel an e scos din rândul preoțimii(ulterior din învățământ) în urma unui proces faimos. Creangă păcătuise deoarece fusese la teatru, își tăiase părul ca un mirean(scurt), a tras cu pușca în ciorile care murdăreau biserica Golia și divorțase de soția care îl părăsise(!). Scriitorul s-a apărat și nu prea în fața acuzațiilor. Uneori nu se prezenta la termenele de judecată, alteori contesta calitatea de ”judecători” a membrilor comisiei. Cât privește mergerea la teatru pentru a vedea ”Istoria fiilor lui Eduard” și „Descoperirea Americii” el spune că n-a văzut ”nimica scandalos și demoralizatoriu, ci din contră, combaterea tutuloru-viciuriloru și susținerea de totu ce este justu”. În toți acești ani, Creangă nu se concentrase doar asupra carierei didactice și preoțești.

Cochetase în 1866-1868 cu politica ieșeană. Era susținător al profesorilor din ”Fracțiunea liberală și independentă”. La fiecare întrunire politică era căutat pentru că avea o gură aurită, știa cum să se adreseze problemelor țărănimii, dar și intelectualilor. Spunea fel de fel de proverbe învățate de la Smaranda care erau pe placul publicului și avea replici acide și umoristice la adresa adversarilor. Încurajat de succesul pe lângă alegători, a dorit chiar să-și depună candidatura, dar cum umorul i-a fost reproșat drept dovadă de neseriozitate, nu reușit să își ducă planul la bun sfârșit. Intrase în conflict chiar cu Iacob Negruzzi din cauza politicii, iar acesta i-a promis că îl va ține minte când va avea vreodată nevoie de ajutorul său. Nici nu bănuia Creangă faptul că peste câțiva ani va avea nevoie și de acordul lui ca să intre în rândul „Junimii”.

Până în 1874 când este reintregrat în învățământ trăiește din banii pe care îi primise în calitate de co-autor al primului abecedar românesc. Nu duce lipsă de ajutorul fraților și surorilor. Zahei, care era cântăreț-paracliser la biserica Frumoasa, făcea comerț cu tutun și avea și o vie pe lângă Iași, îl vizitează des. La fel și surorile Catrina și Maria care deși erau măritate și aveau destulă de muncă prin gospodărie îi sunt mereu alături. De asemnea, Ileana, măritată la Iași și devenită ”coconiță” îl susține cum poate ea mai bine. În 1875 Ion Creangă îl va cunoaște pe Mihai Eminescu și va intra în rândurile Junimii. Seara de septembrie 1875 în care Ion Creangă a citit la salonul literar ”Soacra cu trei nurori” a rămas în memoria junimiștilor ca un eveniment de excepție: ”a fost un adevărat entuziasm la citirea acelei povești. Ni se releva un stil și o limbă pe care nu o mai auzisem”. Următorii ani îl găsesc împărțindu-se între activitatea didactică și cea literară. După 1880 starea de sănătate i se agravează și pe 31 decembrie 1889, la șase luni după ce murise Mihai Eminescu, Ion Creangă își dă obștescul sfârșit.

” -Ia lasă-i şi tu, măi nevastă, lasă-i, că se bucură şi ei de venirea mea, zicea tata, dându-ne huţa. Ce le pasă? Lemne la trunchi sunt; slănină şi făină în pod este de-a volna; brânză în putină, asemene; curechi în poloboc, slavă Domnului! Numai de-ar fi sănătoşi să mănânce şi să se joace acum, cât îs mititei; că le-a trece lor zburdăciunea când or fi mai mari şi i-or lua grijile înainte; nu te teme, că n-or scăpa de asta. Ş-apoi nu ştii că este-o vorbă: Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; şi dacă-i popă, să citească…”


Citește mai mult: www.istorie-pe-scurt.ro


Like it? Share with your friends!

Forza România
test