La 2 iunie 1821, în satul Florica (Argeş), s-a născut cel care avea să devină unul dintre cei mai importanţi oameni de stat români din secolul al XIX-lea, Ion C. Brătianu. Făcea parte dintr-o familie boierească – tatăl era stolnicul Constantin Brătianu – şi, ca mulţi dintre fiii de boieri ai timpului, s-a bucurat de o educaţie aleasă, finalizată la Paris, unde a plecat în 1841.
Pe vremea aceea, Parisul era pentru tinerii valahi şi moldoveni un loc de întâlnire şi de cimentare a unor orientări politice şi ideologice şi a unor prietenii care au durat uneori întreaga viaţă şi care, după întoarcerea acasă, în Principate, au avut o contribuţie decisivă în evoluţia către modernitate a societăţii româneşti. Trebuie remarcat că majoritatea oamenilor politici importanţi din a doua jumătate a secolului al XIX-lea au participat la mişcările revoluţionare din 1848 din Principate. Ion C. Brătianu – alături de fratele său cu trei ani mai în vârstă, Dimitrie, precum şi de alţi prieteni din generaţiile tinere, printre care C. A. Rosetti, Alexandru Ioan Cuza şi Nicolae Bălcescu – s-a numărat printre protagonişti.
Ajuns din nou în Franţa, după înfrângerea revoluţiei, Ion C. Brătianu se consacră altui mare proiect naţional – unirea celor două principate româneşti – pentru care desfăşoară o meritorie activitate de informare şi de sensibilizare a oficialităţilor franceze şi europene. Se iniţiase în francmasonerie, încă din 1846, şi ajunsese maestru în loja Trandafirul Perfectei Tăceri. Acum, aflat din nou în Franţa, cu trecutul său recent de revoluţionar dunărean, Ion C. Brătianu se amestecă în evenimentele politice provocate de lovitura de stat a lui Ludovic-Napoleon Bonaparte, care, la 2 decembrie 1852, după o vastă activitate de manipulare a opiniei publice franceze şi, mai ales, a straturilor sociale defavorizate, abolise regimul republican şi restaurase monarhia, luîndu-şi numele de Napoleon al III-lea. În acest context tulbure, Ion C. Brătianu se află de partea republicanilor, aşa încât justiţia franceză îl consideră complotist şi, după ce îl supune unei amenzi, îl condamnă la trei luni de închisoare, iar apoi, în 1854, îl internează într-un azil psihiatric.
În 1856 însă, din nou liber, se întoarce în ţară, unde se implică energic în luptele politice care au precedat unirea. Face parte din adunarea electivă care l-a ales domn pe Cuza şi în Ţara Românească şi, la început, este un partizan devotat al acestuia. Îi propune un proiect de dezvoltare a Principatelor Unite pe termen scurt şi mediu, dar Cuza nu îi acordă suficientă atenţie, nu-l promovează printre colaboratorii lui apropiaţi şi îl preferă pe Mihail Kogălniceanu. Astfel, Ion C. Brătianu, determinat şi de alergia sa contra autoritarismului monarhic, care îi atrăsese necazuri în Franţa, devine cel mai radical adversar politic al lui Cuza . El este iniţiatorul şi liderul “monstruoasei coaliţii” care îl înlătură pe Cuza de la putere. Tot el conduce delegaţia română care se deplasează în Prusia spre a-l convinge pe Carol de Hohenzollern să accepte tronul Principatelor Unite, în acord cu doleanţele exprimate de Divanurile ad-hoc, încă din 1857. Rolul său în convingerea şi apoi în organizarea călătoriei în Principate a lui Carol I a fost decisiv. Acesta a trebuit să se deghizeze şi să călătorească sub un nume fals pe teritoriul austriac, întrucât Austro-Ungaria se afla în conflict cu Prusia. Ion C. Brătianu a fost alături de el ca principal sfătuitor şi prieten.
După instalarea principelui Carol, Ion C. Brătianu face parte dintre candidaţii preferaţi pentru posturile ministeriale. Devine ministru de Interne la 1 martie 1867, în timpul guvernării lui Constantin A. Creţulescu, dar opoziţia internă îl atacă pentru trecutul său de revoluţionar radical, neacordându-i credit pentru capacitatea de a conduce o activitate ministerială de asigurare a liniştii publice. În plus, presa franceză şi cele mai înalte autorităţi franceze, inclusiv Napoleon al III-lea, fac presiuni asupra lui Carol să-l îndepărteze de la putere: “Oamenii care sunt buni pentru a face revoluţii şi pentru a răsturna guverne nu sunt niciodată buni pentru a guverna” (din Apostol Stan, Începuturile liberalismului). Carol se desparte de el cu părere de rău şi episodul acesta ameninţă să-i învenineze relaţiile cu Ion C. Brătianu, rămas în fundul sufletului republican. Acesta este unul dintre iniţiatorii acţiunii antimonarhice cunoscute sub numele de Republica de la Ploieşti şi va cunoaşte din nou, pentru scurtă vreme, detenţia. Dar Carol I îl aprecia totuşi şi, după graţierea complotiştilor, apelează în cele din urmă la serviciile lui. Cu atât mai mult cu cât Napoleon al III-lea dispărea din politica europeană în 1870 şi-şi trăia ultimii ani în exil, la Londra.
După mai multe funcţii ministeriale şi parlamentare în care s-a ilustrat ca principal iniţiator şi susţinător al politicii de modernizare a ţării, Ion. C Brătianu, fondator, din 1875, împreună cu C. A. Rosetti, al Partidului National Liberal, este desemnat prim-ministru în 1876. Începe acum cea mai lungă şi mai fructuoasă guvernare liberală din istoria României (1876-1888, cu o întrerupere de trei luni în 1881), timp în care a avut loc Războiul de Independenţă din 1877-1878, proclamarea Regatului României şi afirmarea acestuia pe plan european. Regele Carol I îi acordă sprijinul său integral, îl preţuieştre pentru modul în care gestionează finanţele ţării şi-i asigură totodată modernizarea pe toate planurile, inclusiv pe plan militar. Este poreclit Vizirul, din cauza influenţei exercitate asupra suveranului. Părăseşte puterea în 1888, înconjurat de o ostilitate generală. Guvernase totuşi prea mult şi imaginea sa se deteriorase. Va reveni posterităţii misiunea să o refacă şi să-i dea din nou strălucire. Moare la 16 mai 1891, în satul natal, unde este şi înmormântat.
Citește mai mult: www.istorie-pe-scurt.ro
