fbpx

”Sunt născut la 1 martie 1837 în satul Humuleștii, județul Neamțului, Plasa de Sus, din părinți români: Ștefan a lui Petrea Ciubotariul din Humulești și soția sa Smaranda, născută David Creangă, din satul Pipirig, județul Neamțului”. Așa își începe autobiografia Ion Creangă.

Primii ani i-au fost simpli. Cu excepția sforii „cu motăcei” (ciucuri) pe care Smaranda o lega de stâlpul hornului ”de crăpau mâțele jucându-se cu ei”, este greu de crezut că Nică ar fi avut alte jucării. Trebuia să-și folosească imaginația. Încălecat pe un băț, băiatul avea impresia că aleargă pe un cal adevărat „și-l bate cu biciul și-l strunește cu tot dinadinsul și răcnește la el din toată inima de-ți ie auzul și de cade, crede că l-a trântit calul și pe băț își descarcă mânia.
Printr-o fină intuiție, Smaranda consolidează încrederea copilului în sine încă de la primii pași independenți în lume. Mama certa și bătea pământul, peretele, piatra sau lemnul de care Nică se lovea ca să treacă durerea copilașului. Sancționând ”vinovatul” și îmbunând copilul lovit cu un sărut dulce, îl învăța să se deprindă cu buna dispoziție, îl obișnuia să-și păstreze zâmbetul încrezător.

Jocurile lui Nică și ale fratelui Zahei reflectă în linii generale ambianța contemporană. Vocea mamei spune: ”Când începe toaca la biserică, Zahei al tău cel cuminte fuga și el afară și începe a toca în stative, de pârâie pereții casei și duduie fereștile. Iar stropșitul de Ion, cu talanca de la oi, cu cleștele și cu vătrarul, face o hodorogeală și un tărăboi, de-ți ia auzul. Apoi își pun câte-o țoală în spate și câte-un coif de hârtie în cap și cântă „aleluia“ și „Doamne miluiește, popa prinde pește“, de te scot din casă. Și asta în toate zilele de câte două-trei ori, de-ți vine, câteodată, să-i coșești în bătaie, dac-ai sta să te potrivești lor. ”

Cele mai dragi amintiri sunt cele legate de școală. Întâiul învățător al lui Nică a fost bădița Vasile, consătean, un flăcău ”zdravăn, frumos și voinic”, pe care scriitorul și-l va aminti mereu cu drag. Gospodarii îl plăteau pentru fiecare copil un sorcovăț(monedă de argint) pe lună, în valoare de 90 de parale, adică destul de puțin. Școala se afla sub oblăduirea părintelui Ioan care îmbina intransigența și severitatea cu o dragoste aproape filială. Pentru a stimula silința la învățătură a elevilor, el aduce în clasă „un scaun nou și lung” pe care-l numește ”Calul Bălan”, în altă zi ”dăruiește” clasei un bici de curele, împletit cu multă artă de cojocarul satului, punându-i numele de ”Sfântul Nicolae”.


Citeste mai mult: https://identitatea.ro/copilaria-lui-ion-creanga-asa-eram-eu-la-varsta-cea-fericita/


Like it? Share with your friends!