În ciuda presiunii lui Carol I, care a dezvăluit tratatul secret din 1883 și a cerut respectarea lui, guvernul și liderii politici, întruniți la 21 iulie/ 3 august 1914 în Consiliul de Coroană de la Sinaia, au respins orice idee de participare la război de partea Puterilor Centrale, hotărând neutralitatea armată.
Mai mult, la 18 septembrie/1 octombrie 1914 guvernul a încheiat o înțelegere secretă cu Rusia („Acordul Sazonov-Diamandi”), în schimbul neutralității binevoitoare față de Antanta, Rusia angajându-se să apere frontierele României și să-i recunoască drepturile asupra teritoriilor românești ocupate de Austro-Ungaria.
Cât de sinceră era Rusia reiese din circulara trimisă de ministrul de externe Sazonov, către omologii săi din Antanta prin care se justifica, apreciind că trebuie să se promită României orice pentru a nu sprijini militar Puterile Centrale, urmând ca la sfârșitul războiului să se reanalizeze doleanțele ei, în funcție de interesele zonale ale învingătorilor.
La nouă zile după încheierea acordului secret cu Rusia, bătrânul militar și patriot german care a fost Carol I și care nu a ezistat să reprime cu trupele orice manifestație pro-război și pro-eliberarea Ardealului, a murit de inimă rea. „Bătrânul suveran a murit de război”, a fost concluzia ministrului de externe ungur Ottokar Czernin!
După doi ani de neutralitate, România a semnat la București, la 4/17 august 1916, Tratatul de alianță cu Franța, Marea Britanie, Rusia și Italia, prin care nu numai ca i se recunoșteau drepturile asupra teritoriilor românești ocupate de Austro-Ungaria, dar se stabileau și condițiile speciale ale cooperării, privind sprijinul frontului aliat al lui Sarrail din Grecia, care trebuia să declanșeze ofensiva spre Dunăre, asupra armatelor bulgară, turcă, germană și austro-ungară din Balcani și sprijinul armatei ruse în Dobrogea.
Astfel asigurată, în timp ce noul rege Ferdinand I (1914-1927) la fel de ofițer prusac și patriot german ca și unchiul său, Carol I, se prăbușea plângând în brațele valetului său Neumann, România a declarat război Austro-Ungariei la 14/27 august 1916, armata sa declanșând, în seara zilei de 15 august, ofensiva eliberatoare din Transilvania.
În realitate, degajând fronturile Antantei, prin atragerea asupra ei a numeroase forțe germano-austro-ungaro-turco-bulgare, România a fost deliberat sacrificată. Frontul Sarrail nu s-a mișcat iar rușii nu și-au respectat obligațiile în Dobrogea.
Drept urmare, forțele române care trebuiau să apere linia Dunării și Dobrogea au fost copleșite de adversari la Turtucaia (19 august/1 septembrie – 24 august/6 septembrie) și Bazargic (21 august/ 4 septembrie – 24 august/8 septembrie) fiind silite să se retragă din Silistra (26 august/ 8 septembrie) și sudul Dobrogei până la linia Rașova-Cobadin-Topraisar-Tuzla (3/16 septembrie – 8/21 septembrie) și să înceapă retragerea din Transilvania la 15/28 septembrie.
Retrăgându-se pas cu pas, armata română avea să cedeze în următoarele 2 luni și Oltenia și Muntenia și Capitala, ocupată la 23 noiembrie/6 decembrie 1916. Regele și guvernul au fugit la Iași, lăsând la București un guvern-marionetă, de sacrificiu, condus de Al. Marghiloman, frontul stabilindu-se, după pierderea sudului Moldovei, pe linia Cașin – Valea Șușiței – Valea Putnei – Focșani – Nămoloasa (27 decembrie 1916/9 ianuarie 1917).
Urmare a victoriilor obținute, Germania, prin ministrul său de externe, semna la 13/26 martie 1917 un acord (Acordul de la Viena) cu Ottokar Czernin, ministrul de externe al Austro-Ungariei, promițând acesteia întreg teritoriul României.
Chestionați asupra neîndeplinirii de către armata rusă a obligațiilor militare față de România, rușii au răspuns în decembrie 1916, prin diplomatul Polivanov că înfrângerea României ”nu e de natură a displăcea…căci România era în măsură să ne taie calea spre Constantinopol, cu atât mai mult cu cât ar fi devenit mai puternică”.
În aceste condiții, efortul armatei române, restructurată cu ajutorul Misiunii militare franceze (H.M.Berthlot) și marile victorii de la Mărăști (19 iulie/1 august 1917); Mărășești (6/9 august 1917); Oituz (9/22 august), Varnița și Muncelu (21 august/3 septembrie 1917) au fost inutile.
Cu atât mai mult cu cât, intrată în derută, armata ”aliată” rusă devenea un pericol, grație declanșării, la 27 februarie/27 martie 1917 a revoluției în Rusia.
Ea a fost exploatată de serviciile speciale germane și austro-ungare prin aducerea lui Lenin din Finlanda la Petrograd (20 octombrie) și declanșarea, la 25 octombrie (7 noiembrie) 1917 a revoluției bolșevice, urmată de ieșirea Rusiei din război (5 decembrie 1917, armistițiul sovieto-german de la Brest-Litovsk).
În plus, organizată la Kiev, după proclamarea Republicii în Rusia (14 septembrie 1917), Rada Ucraineană, în frunte cu agentul Mihail Hrușevski a acceptat să aprovizioneze cu alimente Germania și Austro-Ungaria, în schimbul includerii în granițele sale a ”Galiției” și teritoriilor românești ale „Transcarpatiei”, „Bucovinei” și „Basarabiei”.
În compensație, Marea Britanie a determinat intrarea în luptă a SUA, care au declarat război Germaniei la 6 aprilie 1917 și Austro-Ungariei la 7 decembrie 1917. Dar aceasta nu ușurat cu nimic soarta României, rămasă singură și pe trei sferturi ocupată, pe Frontul de Est. Cu atât mai mult cu cât și Rusia Sovietică a proclamat la Harkov la 11/24 decembrie 1917 Republica Sovietică Ucraineană.
În mare grabă, Germania și Austro-Ungaria au smuls Radei de la Kiev recunoașterea unirii Galiției și ”Bucovinei” într-un regat autonom în cadrul Austro-Ungariei (9 februarie 1918), trupele lor invadând ”Ucraina” la 18 februarie 1918 și restaurând autoritatea Radei la 1 martie 1918.
În context a scăpat ”Basarabia” (Transnistria era ocupată de trupe sovietice) care și-a proclamat unirea cu România la 27 martie/9 aprilie 1918.
O Românie parțial ocupată, înconjurată de forțe ostile, germano-austro-ungaro-bulgaro-turce și armatele hatmanului Ucrainei pro-germane (din 3 martie 1918), generalul Skoropadski, obligată de armistițiu ruso-german de la Brest-Litovsk (22 noiembrie/5 decembrie 1917) să ceară Puterilor Centrale armistițiu (Focșani 26 noiembrie/6 decembrie) și să înceapă (11/24 februarie 1917) negocierile de pace.
Prin Pacea de la București, semnată la 24 aprilie/7 mai 1918, cu Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Turcia, România ceda Bulgariei Dobrogea, crestele Carpaților Orientali și Meridionali (5600 km2) Austro-Ungariei și, pe 90 de ani, exploatarea pădurilor, petrolului, etc. Germaniei. La 25 iulie 1918 s-a declanșat, însă, ofensiva pe Marna, la 12 septembrie ofensiva americană de la Saint Mihiel, la 26 septembrie ofensiva generalizată a Antantei, pe toate fronturile, iar la 29 septembrie Bulgaria a capitulat fără condiții.
Deși pierduse peste 1 milion de oameni și nu mai avea sub arme decât 90.000 de soldați, subofițeri și ofițeri, România a reintrat în război la 27 octombrie/9 noiembrie 1918, printr-un ultimatum adresat trupelor de ocupație, în ziua în care Germania și Austro-Ungaria cereau armistițiu.
În pofida sacrificiilor sale, Antanta nu și-a mai onorat însă promisiunile, România nefiind invitată la Belgrad la încheierea armistițiului cu Austro-Ungaria (31 octombrie/11 noiembrie 1918) deși acolo s-a trasat (arbitrar) linia de demarcație dintre Ungaria și Transilvania, sârbii invadând Banatul cu trupe ale Antantei și masacrând populația românească.
Acestea sunt circumstanțele participării României la primul război mondial, răstălmăcite de istoricii și propagandiștii unguri, de 90 de ani încoace, spre a acredita ideea ca Actul Unirii de la 1 Decembrie 1918 nu a existat, revenirea Transilvaniei, prin voința locuitorilor ei, plebiscitar exprimată, la patria mamă, în cadrul României tuturor românilor fiind un ”cadou” oferit de ”masoni” prin tratatul de pace de la Trianon (4 iunie 1920).
Citește mai mult: http://www.cunoastelumea.ro/col-dr-mircea-dogaru-sacrificarea-romaniei-de-catre-aliati/
