În evul mediu românesc demnitățile publice purtau numele de dregătorii. Aceste funcții au venit în principal pe filieră bizantină și într-o mai mică măsură de la slavii sud-dunăreni. Dregătoriile nu au apărut deodată, ci pe măsură ce Curtea domnească își perfecționa organizarea, paralel cu întărirea autorității domnești. Cu puține execepții, toate au apărut în arcul extra-carpatic în aproximativ același timp, de obicei în Țara Românească și apoi în Moldova. Majoritatea dregătoriilor si-au început existența în primul veac de la întemeierea statelor, adică până pe la 1450.
Dregătorilor le lipsea o specializare în domeniul în care activau. Fiecare funcționar medieval putea îndeplini, din porunca domnului, și alte însărcinări, în afara celei pe care o avea deja. Puteau primi sarcini precum – solii peste hotare, comandă de oaste, strângeri de dări, hotărnicii (fixarea limtelor propietății), judecata unor pricini între locuitori (individual sau în grupuri formate și din alți dregători). De remarcat este că fiecare dregător putea servi drept ispravnic adică executor al unei porunci domnești, indiferent de natura ei. El primea o delegație de la domn și Sfatul domnesc în care i se precizau limitele competenței. Dregătorii nu aveau leafă lunară, fiiind răsplătiți cu danii și scutiri de către domn, cu daruri sau ocazionale pungi cu galbeni. După natura funcției, dregătoriile erau de două feluri.
DREGĂTORII PUBLICE
Banul– era la sfârșitul veacului al XV-lea conducătorul administrației în Oltenia și cel mai important dregător. Pronunța pedepse capitale însă numai în Oltenia. Începutul acestei dregătorii îl găsim în vremea lui Mircea cel Bătrân când în Sfatul domnesc exista un ban de Severin. Dregătoria se mută apoi intermediar la Strehaia și ajunge la Craiova. Banul de Craiova devine pe vremea boierilor Craiovești, Mare Ban, având în subordine alți bani sau bănișori de pe teritoriul oltean. Originea dregătoriei se pare că este avară, fiind preluată de slavi, apoi de maghiari de unde au adoptat-o și românii.
Vornicul– la origine era conducătorul Curții domnești, devenind apoi șeful justiției. În Moldova, în veacul al XVI-lea existau 2 mari vornici, unul pentru Țara de Sus și altul pentru Țara de Jos. Motivul dublei existențe este probabil din vremea luptelor dinastice dintre urmașii lui Alexandru cel Bun. Acești vornici nominal erau egali, dar se constată o întâietate a vornicului din Țara de Jos.
Citeste mai mult: https://identitatea.ro/functionarii-publici/
