Mă trezesc în patul tare, acoperit de pătura de lână ce-mi ţine de cald în peştera care îmi serveşte drept casă. Prin fereastra îngustă săpată în stâncă se strecoară raze ce luminează tavanul înalt şi pereţii curbaţi, neuniformi. În adâncitura din piatră pe care o folosesc drept masă sunt fructele culese ieri şi icoana pe care mi-a dat-o tata. Candela arde deja de 19 zile. Au trecut 27 de ani de când stau aici. Mă ridic şi deschid uşa. Încep o zi, departe de lume, aproape de mine.
Aşa îmi imaginez că-şi începea ziua Antonie, pustnicul ce a trăit timp de 28 de ani într-o peşteră săpată în muntele Iezer, pe malul stâng al râului Cheia, la 5 km de sătucul cu acelaşi nume. Viaţa lui era simplă: îngrijea grădina de lângă peşteră, uda plantele cu apa din fântână şi din când în când cobora la schitul Iezer pe care îl reconstruise cu propriile mâini. Schitul fusese distrus de maghiarii ce căutau comori ascunse. Se spune că însuşi Mihai Viteazul îşi ascunde aici rezerva vistieriei sale înainte să plece la lupta de pe Câmpia Turzii de la care nu s-a mai întors nicicând.
La 92 de ani, Antonie se stinge din viaţă dar peştera ce i-a servit drept casă pentru aproape un sfert din viaţă arată ca neschimbată acum, după mai mult de 300 de ani. O călugăriţă de la schitul Iezer vine zilnic aici ca să aducă flori, să aprindă candela şi să se roage. Rar găseşti un loc mai frumos, mai liniştit şi mai departe de lumesc. Pentru a-i ţine pe oameni departe şi pentru a-i împiedica să se aventureze în zona asta atât de mult încărcată energetic, o legendă groaznică circulă printre localnici. Se spune că 300 de călugări au fost omorâţi de către maghiari în momentul jafului din 1601 şi că au fost îngropaţi toţi la grămadă, în poieniţa de lângă schit. Se mai spune că sufletele lor neliniştite ar bântui şi azi prin pădurile din zonă, apărându-şi parcă teritoriul.
Sursa: https://identitatea.ro/buila-pe-urmele-pustnicilor/
