Insuficient cunoscut, din păcate, Alexandru Dragomir ocupă în galeria filozofilor români un loc aparte. Obligat de conjunctura istorica de după 1948, a fost nevoit sa-și asume o adevărată clandestinitate în exersarea preocupărilor sale filozofice.
Câteva referințe biografice scot la iveală itinerarul unei vieți intelectuale demne de cercetare și reflecție. Al. Dragomir s-a născut la Zalău, la 8 noiembrie 1916, într-o familie de intelectuali clujeni. Urmează liceul „Seminarul Pedagogic Universitar” din Cluj, între anii 1926-1933, după care se înscrie la Universitatea din București, absolvind Facultatea de Drept în 1937 și Facultatea de Litere și Filozofie în 1939. În anul 1941, înscris la Facultatea de Filozofie („Philosophisches Seminar”) a Universității Albert Ludwig din Freiburg im Bresgau (Germania), devine doctorand al lui Martin Heidegger. Împreună cu Walter Biernel, originar din Brașov, traduce pentru prima dată în limba română un text heideggerian, „Was ist Methaphysik?” („Ce este metafizica?”). Celebra școală a lui Heidegger includea cincisprezece audienți, selecționați după criterii foarte stricte, privind cunoștințe de filozofie, precum și de limbi clasice, latină și greacă. Se studia intens și istoria artei și a literaturii europene, cu o atenție specială pe cultura antică greacă. În chiar perioada pregătirii dizertației referitoare la metafizica lui Hegel, în anul 1943, în preajma susținerii doctoratului, este rechemat în țară, fiind mobilizat și trimis pe front.
Anul 1945 marchează și pentru Dragomir, la fel ca pentru mulți intelectuali români, începutul unei etape noi în care, neștiind prea bine către ce lume se îndreaptă țara, încearcă să rămână fidel vechilor preocupări, în condițiile pe care contextul autohton i le poate oferi, conștient că o întoarcere la Freiburg este imposibilă. Astfel, se alătură lui Constantin Noica, filozoful care în 1946 tocmai își deschisese o „școală de înțelepciune” și îl invitase să țină câteva expuneri despre Hegel. După 1948, vocația sa se face cunoscută doar în cadrul unui grup de prieteni, neștiind nici ei dacă îndeletnicirile sale filozofice se concretizează sau nu într-o operă, Alexandru Dragomir fiind repede convins că România devenise o țară a filozofiei interzise. A trăit din slujbe mărunte, fără legătură cu pregătirea sa (funcționar la un serviciu de vânzări, corector, merceolog, achizitor).
Începând cu anul 1984, în locuința lui Gabiel Liiceanu, în fața unui auditoriu restrâns (Gabriel Liiceanu, Sorin Vieru, Andrei Pleșu), ține o serie de prelegeri, auditorii notând cu atenție cele expuse: „O interpretare platoniciană la O scrisoare pierdută”, „Întrebare și răspuns”, „Modalități de autoînșelare”, „Socrate-Înfruntarea filozofiei cu cetatea”, Despre lumea în care trăim”.
În „Dilema Veche” nr. 665, 17-23 noiembrie 2016, Andrei Pleșu îl portretizează în mod remarcabil pe acest nedreptațit gânditor, rândurile ce urmează susținându-mi aserțiunea:
Nebunia vremurilor a făcut ca tocmai profesionistului Dragomir să îi fie refuzată „profesarea“ filozofiei. În România confiscată ideologic de dictatură, el a rezervat preocupărilor filozofice un rol secund, privat, clandestin, camuflat de îndeletniciri derizorii. A fost un filozof neştiut, „ascuns“, un filozof care nu putea fi recunoscut ca atare de cei cu care avea socialmente de a face. Prin fire, sau prin exerciţiu, nu afişa, de altfel, „semnalmentele“ filozofiei, „deformările“ ei profesionale. Nimbul aristocratic al lui Noica, afabilitatea lui incantatorie, presărată de reflecţii subtile şi de tot soiul de aluzii sapienţiale, erau în perfect contrast cu „apariţia“ lui Dragomir: alert, citadin, de o politeţe sportivă, neafectată, el se complăcea, frecvent, în mondenitate şi zeflemea. Un om fără tabuuri la vedere, fără fasoane, fără cultul gesticulaţiei statuare. Nu-şi etala metafizica, nu atrăgea atenţia, cu prefăcută nonşalanţă, asupra subteranelor sale de competenţă. Inteligenţa lui acută, fără protocol, se exprima, caracteristic, în înfăţişarea lui: mărunt şi aţos, mobil, rapid, Alexandru Dragomir avea agilitatea imprevizibilă a tăunului socratic; hărţuitor, stringent, penetrant, o combinaţie tonică de duh volatil şi dinamică angulară (aer şi unghiuri), el nu pierdea, totuşi, niciodată, contactul cu solul: construia mental pe observaţie şi logică mai mult decît pe dexteritate speculativă. Instrumentarul său includea, pe de o parte, imediatul, „crasa banalitate“ a vieţii, şi, pe de alta, textul filozofic clasic, citit riguros, după metoda deprinsă în seminariile heideggeriene. Nu umbla după „idei“ (şi, de altfel, se lăuda că n-are), nu aprecia agerimile culturale („subtil poate fi oricine“), nu dădea doi bani pe „originalitate“. Voia, pur şi simplu, să priceapă, să răspundă cinstit cîtorva întrebări care i se păreau importante: în primul rînd întrebarea privitoare la timp. Restul era pentru el ornamentaţie anexă, dacă nu impostură. I se părea deplasat să scrie ceva înainte de a fi avut răspunsuri finale, bine articulate. Reuşise să separe exerciţiul gîndirii de manifestarea lui publică. Era un „particular“, un virtuoz al solilocviului. Cu alte cuvinte, gîndirea era pentru el intimitatea supremă a spiritului. Invitaţia de a converti această intimitate în „operă“ i se părea, de aceea, o trivială şi vanitoasă indiscreție”.
Fără îndoială, o influență considerabilă asupra lui Dragomir a avut-o Noica, din corespondența purtată de cei doi rezultând cu evidență acest lucru. Astfel, trebuie menționat că la 5 februarie 1983, C. Noica îi scria de la Sibiu că „nu e momentul să apari” (A. Dragomir, „Meditații despre epoca modernă”, Ed. Humanitas, 2010, pag. 267). De asemenea, de mare relevanță este faptul că, deși a trăit în intimitatea mai multor însemnate personalități (Mircea Vulcănescu, Mihai Rădulescu, Jeni Actarian, Petru Comarnescu), numai lui Noica îi dădea consemnările gândurilor sale sau chiar texte mai întinse, ca cel despre Socrate.
A umplut, de-a lungul anilor, caiete întregi de analize și reflecții metafizice, fără intenția de a le publica. Același Andrei Pleșu apreciază: „Nimeni în cultura noastră n-a lucrat cu atâta grație, în pură gratuitate, pentru idee”. Datorită Editurii Humanitas, au văzut lumina tiparului postumele Crase banalități metafizice, 2003, Cinci plecări în prezent, 2004, Caietele timpului, 2006, volume conținând însemnări pe timp de decenii, probând un uluitor exercițiu de gândire solitară pură.
Sursa: ziarulnatiunea.ro
