Într-o perspectivă financiar-contabilă sau statistică, este greu, aproape imposibil, pentru orice om sau instituţie, să facă o evaluare globală a tuturor „produselor” purtând marca Eminescu, de la publicarea primei sale poezii, în revista „Familia” a lui Iosif Vulcan (25.02.1866), până astăzi.
Sunt 151 de ani de circulaţie neîntreruptă, în care numele său nu s-a estompat nici o clipă. Iar în toţi aceşti ani, au apărut sute de mii de cărţi, ale multor mii de autori care s-au lăudat că l-au cunoscut pe Eminescu, au inventat amintiri cu el, l-au judecat, l-au adjudecat, l-au contestat.
Nu ne putem face, deci, o imagine în date şi cifre despre Eminescu, decât pornind de la un eşantion reprezentativ, ca să zicem aşa. Iar acest singur reper serios de evaluare a circulaţiei poetului naţional, din secolul XIX până în secolul XXI este biblioteca Eminescu, constituită la Botoşani din donaţia renumitului bibliofil Ion. C. Rogojanu.
Este vorba de 8.000 de titluri de cărţi de şi despre Eminescu, la care s-au adăugat, până acum, încă 6.000 de unităţi biblioteconomice.
Printre cele 8.000 de titluri donate de Ion C. Rogojanu se numără toate cele 11 ediţii de „Poesii” de Eminescu îngrijite de Titu Maiorescu (Perpessicius şi Călinescu nu văzuseră decât şase), cele 17 volume ale ediţiei Perpessicius, ediţii în limbi străine, unele unicat în ţară, ediţii bibliofile apărute în ţară şi străinătate, ediţii omagiale, toate apariţiile reprezentative de exegeză eminesciană etc.
La acestea se adaugă cărţi rare, din timpul vieţii poetului (ex. “Lepturariul” lui Arune Pumnul), revistele „Convorbiri literare” şi „Familia”, din timpul vieţii poetului, două ediţii ale Almanahului “România Jună”, apărute la Viena în 1884 şi 1888 etc. Sunt doar câteva exemple.
A fost, în 1989, o adevărată „luptă la baionetă” a lui Rogojanu cu comisia de evaluare a donaţiei pentru a impune un preţ decent cărţilor lui Eminescu, în special primelor ediţii. Căci, nemaiexistând, în România, tradiţia circulaţiei valorilor bibliofile, responsabilii culturali de atunci aveau reflexul de a pune cărţilor preţ de librărie.
„Nu puneţi preţ de 50 de lei unei valori de patrimoniu – le-a spus Rogojanu, pentru că eu vi le donez, nu vi le vând. Cărţile acestea nu sunt în circulaţie, ele au o valoare documentară şi istorică uriaşă”. Cu chiu cu vai, o ediţie Maiorescu a “Poesiilor” lui Eminescu a fost evaluată, în 1989, la 1.000 de lei.
Graţie acestui început, un asemenea volum a ajuns acum la peste 17.400 de dolari (15.000 de euro). Iar dacă, în perioada aceea, cursul leu/dolar era cam de 20 de lei, înseamnă că o asemenea carte fusese evaluată la 50 de dolari. De unde rezultă că valoarea de piaţă a lui Eminescu a crescut de proape 350 de ori.
Căci nu numai cărţile bibliofile au beneficiat de această creştere, ci întreaga operă a lui Eminescu. Şi, o dată cu ea, valorile culturale româneşti de patrimoniu.
Mihai Eminescu nu doar costă, ci şi produce. Poetul naţional „dă de lucru” editorilor, tipografilor, librarilor, anticarilor, bibliotecarilor, exegeţilor, autorilor de manuale, profesorilor, lingviştilor, istoricilor, pictorilor, sculptorilor, filateliştilor, medaliştilor etc.
Şi chiar detractorilor. „Eminescu este cea mai mare, cea mai complexă, cea mai rentabilă şi cea mai stabilă industrie românească” – spunea, în urmă cu câțiva ani, Tudor Octavian. „Este singura industrie românească, aflată în proprietatea statului, care nu poate fi nici privatizată, nici vândută. Şi care prosperă pe măsură ce trece timpul, căci a intrat în practica vieţii de zi cu zi”.
„Industria” Eminescu se definește prin aceea că numele și opera lui Mihai Eminescu realmente generează activităţi cu caracter industrial, începând chiar cu producerea hârtiei. Putem identifica zeci de meserii care îşi trag substanţa profesională din relaţia cu Eminescu sau din derivatele acesteia. Un asemenea derivat îl constituie detractorii, care mănâncă şi ei o pâine pe seama lui Eminescu.
Citește mai mult: http://www.cunoastelumea.ro/miron-manega-cat-costa-eminescu/
