fbpx

Românul își cunoaște istoria, desigur, atât cât îi spun manualele, tratatele, documentele, arhivele. Atât cât reușește să navigheze printre fake news, printre manipulări și sminteli, scrise și nescrise. Când rătăcește Calea, pentru că i se întâmplă, nu de puține ori, Făcătorul cerului și al pământului îi deslușește rosturile ascunse ale Cărții și nu-l lasă să se piardă, să-și smintească sufletul și cugetul. Câți români nu vor fi șoptit în taină, de-a lungul veacurilor: `Sufletul meu l-a întors, povățuindu-mă pe căile dreptății, pentru numele Lui” (Ps. 22:2). Dar nici un cronicar nu a povestit vreodată despre aceste fapte „neînsemnate”, deși ele continuă să ne fie temelie și nădejde.

Istoria nu ne spune de câte ori a strigat românul precum psalmistul: Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule”. Poate de aceea românii au știut și au putut să își înfrunte și să-și înfrângă dușmanii, nu pentru că ar fi fost un popor războinic, cum au fost mulți dintre cei care i-au dat târcoale, dar pe care istoria i-a măcinat sau i-a îmblânzit, ci pentru că pre-românii, de când au fost creștinați, s-au aflat în luptă neobosită cu diavolul: fie îl numesc, după Sfânta Scriptură și după Sfânta Tradiție, „ducă-se pe pustie”, „întunecatul”, „stăpânitorul morții” (Evr. 2:14), fie „potrivnicul”, „mincinos și tată al minciunii” (Ioan 8:44), „cel viclean” (Matei 13:19), fie „urâtorul binelui”, „înșelător”, „șiret”, „vrăjmaș;”, „uci­gaș”, fie „leu care răcnește”, „balaur”, „Belzebut”… Neuitând făgăduin­ța Domnului, „Iată, Eu sunt cu tine și te voi păzi în orice cale vei merge” (Facere 28:15), românul a știut mereu, în simplitatea și chiar în încrâncenarea sa, că are libertatea și puterea harului dumnezeiesc de a se elibera de sub stăpânirea diavolului (1 Cor. 10, 13). De aceea a mers la luptă împotriva dușmanilor, vorbindu-I și încrezându-se doar în El: „Către Tine, Doamne, am strigat, Dumnezeul meu, ia aminte! Că de nu mă vei auzi, mă voi asemăna cu cei care se coboară în groapă” (Ps. 27:1).

Nimeni nu mă poate împiedica să visez că adevărata noastră istorie era scrisă în Sfânta Scriptură, încă de la începutul timpului, ab illo tempore, într-una din clipele astrale ale Facerii. Ei, românii, fuseseră dezbinați, aruncați în cele patru vânturi, obidiți, trădați, vânduți, trași la sorți de imperii hulpave ca veșmântul lui Iisus, dar au recunoscut vocea care le repetă: „Când va veni Acela, Duhul adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul (…) şi cele viitoare vă va vesti” (Ioan 16:13). Au recunoscut glasul care îi îmbărbăta: „Deci și voi acum sunteţi triști, dar iarăși vă voi vedea și se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16:22). Ioan le dădea de-înțeles: ­„Cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 16:24). Într-un târziu, darea-de-înțeles a devenit Înțeles, Noimă, iar îndemnul Înaintemergătorului, Botezător al Domnului nostru Iisus Hristos, avea să se transforme în destin și misiune istorică a neamului nostru. Astfel, noi, românii, L-am recunoscut și, chiar dacă unii dintre noi L-au trădat, până la urmă ne-am asumat toate Golgotele care ni se pregăteau: războaiele, dezbinările și îmbinările, adică Unirile noastre. Doar Dumnezeu știe de câte ori am plâns și am șoptit: „În toate pătimind necaz, dar nefiind striviți; lipsiți fiind, dar nu deznădăjduiți; prigoniți fiind, dar nu părăsiți; doborâți, dar nu nimiciți; purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca și viața lui Iisus să se arate în trupul nostru” (2 Cor. 4:8-10). Istoria noastră pare a fi un spațiu mioritic cu suișuri și coborâșuri, o nanosecundă din Înțelepciunea divină, un plai ceresc-pământesc, o poveste ca un fir tors din caierul treimic, fără început și sfârșit.

Poporul român a crezut întotdeauna cu tărie că „dacă suntem fii, suntem şi moştenitori – moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne și preamărim” (Rom. 8:17).

De aceea, 1 Decembrie 1918 a fost o minune pe care Atotputernicul ne-a dăruit-o cunoscându-ne slăbiciunea, smerenia și strădaniile: „Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune” (2 Cor. 12:9).

Românul își cunoaște istoria, desigur, atât cât îi spun manualele, tratatele, documentele, arhivele. Atât cât reușește să navigheze printre fake news, printre manipulări și sminteli, scrise și nescrise. Când rătăcește Calea, pentru că i se întâmplă, nu de puține ori, Făcătorul cerului și al pământului îi deslușește rosturile ascunse ale Cărții și nu-l lasă să se piardă, să-și smintească sufletul și cugetul. Câți români nu vor fi șoptit în taină, de-a lungul veacurilor: `Sufletul meu l-a întors, povățuindu-mă pe căile dreptății, pentru numele Lui” (Ps. 22:2). Dar nici un cronicar nu a povestit vreodată despre aceste fapte „neînsemnate”, deși ele continuă să ne fie temelie și nădejde.

Istoria nu ne spune de câte ori a strigat românul precum psalmistul: Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule”. Poate de aceea românii au știut și au putut să își înfrunte și să-și înfrângă dușmanii, nu pentru că ar fi fost un popor războinic, cum au fost mulți dintre cei care i-au dat târcoale, dar pe care istoria i-a măcinat sau i-a îmblânzit, ci pentru că pre-românii, de când au fost creștinați, s-au aflat în luptă neobosită cu diavolul: fie îl numesc, după Sfânta Scriptură și după Sfânta Tradiție, „ducă-se pe pustie”, „întunecatul”, „stăpânitorul morții” (Evr. 2:14), fie „potrivnicul”, „mincinos și tată al minciunii” (Ioan 8:44), „cel viclean” (Matei 13:19), fie „urâtorul binelui”, „înșelător”, „șiret”, „vrăjmaș;”, „uci­gaș”, fie „leu care răcnește”, „balaur”, „Belzebut”… Neuitând făgăduin­ța Domnului, „Iată, Eu sunt cu tine și te voi păzi în orice cale vei merge” (Facere 28:15), românul a știut mereu, în simplitatea și chiar în încrâncenarea sa, că are libertatea și puterea harului dumnezeiesc de a se elibera de sub stăpânirea diavolului (1 Cor. 10, 13). De aceea a mers la luptă împotriva dușmanilor, vorbindu-I și încrezându-se doar în El: „Către Tine, Doamne, am strigat, Dumnezeul meu, ia aminte! Că de nu mă vei auzi, mă voi asemăna cu cei care se coboară în groapă” (Ps. 27:1).

Nimeni nu mă poate împiedica să visez că adevărata noastră istorie era scrisă în Sfânta Scriptură, încă de la începutul timpului, ab illo tempore, într-una din clipele astrale ale Facerii. Ei, românii, fuseseră dezbinați, aruncați în cele patru vânturi, obidiți, trădați, vânduți, trași la sorți de imperii hulpave ca veșmântul lui Iisus, dar au recunoscut vocea care le repetă: „Când va veni Acela, Duhul adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul (…) şi cele viitoare vă va vesti” (Ioan 16:13). Au recunoscut glasul care îi îmbărbăta: „Deci și voi acum sunteţi triști, dar iarăși vă voi vedea și se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16:22). Ioan le dădea de-înțeles: ­„Cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 16:24). Într-un târziu, darea-de-înțeles a devenit Înțeles, Noimă, iar îndemnul Înaintemergătorului, Botezător al Domnului nostru Iisus Hristos, avea să se transforme în destin și misiune istorică a neamului nostru. Astfel, noi, românii, L-am recunoscut și, chiar dacă unii dintre noi L-au trădat, până la urmă ne-am asumat toate Golgotele care ni se pregăteau: războaiele, dezbinările și îmbinările, adică Unirile noastre. Doar Dumnezeu știe de câte ori am plâns și am șoptit: „În toate pătimind necaz, dar nefiind striviți; lipsiți fiind, dar nu deznădăjduiți; prigoniți fiind, dar nu părăsiți; doborâți, dar nu nimiciți; purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca și viața lui Iisus să se arate în trupul nostru” (2 Cor. 4:8-10). Istoria noastră pare a fi un spațiu mioritic cu suișuri și coborâșuri, o nanosecundă din Înțelepciunea divină, un plai ceresc-pământesc, o poveste ca un fir tors din caierul treimic, fără început și sfârșit.

Poporul român a crezut întotdeauna cu tărie că „dacă suntem fii, suntem şi moştenitori – moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne și preamărim” (Rom. 8:17).

De aceea, 1 Decembrie 1918 a fost o minune pe care Atotputernicul ne-a dăruit-o cunoscându-ne slăbiciunea, smerenia și strădaniile: „Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune” (2 Cor. 12:9).

La 1 Decembrie 1918, Dumnezeul nostru și al strămoșilor noștri ne-a întărit credința, făgăduindu-ne, încă o dată, mântuirea veșnică și amintindu-ne că „pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Rom. 8:18). Tocmai de aceea, pentru autorul acestor rânduri este o certitudine profundă și greu de zdruncinat că 1 Decembrie 1918 a fost o prefigurare a mântuirii veşnice a neamului nostru.

La 1 Decembrie 1918, Dumnezeul nostru și al strămoșilor noștri ne-a întărit credința, făgăduindu-ne, încă o dată, mântuirea veșnică și amintindu-ne că „pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Rom. 8:18). Tocmai de aceea, pentru autorul acestor rânduri este o certitudine profundă și greu de zdruncinat că 1 Decembrie 1918 a fost o prefigurare a mântuirii veşnice a neamului nostru.

Un articol de: Prof. dr. Narcis Zărnescu 


Sursa: ziarullumina.ro


Like it? Share with your friends!